Diverse vîrste ale revoltei europene

Dle Văcăroiu, asta e! Căci viaţa - aşa cum bine spunea Mihaela Tatu, citînd-o pe avocata împuşcatului din Primăverii care-o cita pe juna Bălănel care cita un telespectator insomniac care-l cita pe Paulo Coehlo care-l cita pe Becali care-l cita pe Mustaţă (liderul galeriei Stelei) care-l cita pe exorcistul Corogeanu care-l cita pe Bodu-ANAF care cita o bătrînă înţeleaptă din Tibet (am vaga impresie că i-am cam încurcat - dar înţelegeţi ideea) -, căci viaţa, dle preşedinte, este, ei da!, făcută din necazuri şi bucurii! Luni, 24 octombrie curent la ora 16, la Senat, la Bucureşti, toţi spuneau că sînteţi terminat; pe la 16,30 a picat Legea minorităţilor, UDMR-ul a părăsit sala şi toţi spuneau că aţi scăpat; la 16,37 s-a votat noul Regulament al Senatului; la ora la care vă scriu nimeni nu mai ştie dacă aveţi clipele numărate sau nu (v-am mai rugat, nu uitaţi să-mi spuneţi dacă...). Drept care vreau ca azi să vă vorbesc despre colegii noştri de la Bruxelles, să vă faceţi o idee unde ne-aţi trimis. Prima lecţie: să vedeţi cît contează totuşi alfabetul! În reuniunea grupului liberal-democrat, în prima zi, eu eram între doi italieni: Cocilovo şi Chiesa; chiar în aceeaşi zi s-a dat un OK de la Bucureşti şi a apărut între noi Ciornei, conservatoarea ex-PUR; dintr-o aripă a apărut şi Coşea - şi uite aşa au rămas italienii în minoritate. Or avea dreptate euroscepticii: după 2007, ori Balcanii se vor europeniza, ori Europa se va balcaniza. Cum?! Nu am voie să spun acest lucru? Rog ştergeţi ultimul rînd şi haideţi să schimbăm subiectul. Spre cuconiţe! Cel mai mult, în primele zile, mi-a plăcut o englezoaică - o doamnă eurodeputat pe nume Bowles. Nu ştiu dacă în cinstea noastră şi a bulgarilor, dar cert este că la şedinţa inaugurală, în care am fost primiţi noi, dînsa a venit îmbrăcată tineresc: rochie roz, bijuuri roz, flower pink power de sus pînă jos (nu, nu mă întrebaţi ce vîrstă are, ştiţi că nu se face în cazul unei doamne!). Zîmbea tot timpul, parcă scoasă dintr-un film după care eu mă-nnebunesc, în care eroul pleacă acasă, la final, cu fata, după ce-a trecut prin cele mai dure probe imaginabile: Petrecerea, cu Peter Sellers (o să-l rog pe colegul a.l.ş. să vă facă un rezumat - şi ceva poze, se pricepe bine!). Şi calmă a rămas doamna pînă cînd cineva a spus, nu mai ştiu în ce context, că stînga europeană l-a sprijinit pe Castro, cel care acum, ştiţi, închide ziariştii etc. Eh, şi-atunci s-a revoltat doamna! Exact cum vă spuneam:viaţa... stînga... dreapta... necazuri... bucurii... Alt revoltat: Jean-Marie Le Pen. Da' revoltat rău! Într-atît încît el a salutat, dintre toţi, cel mai călduros primirea noastră, spunînd că prin români şi bulgari limba franceză va fi şi mai prezentă în Parlamentul Europei! Felicitînd în special partidul românesc PRM şi pe cel bulgăresc ATAKA, Le Pen a tunat: Să apărăm Europa patriilor în faţa mondializării distructive! Şi a detaliat: La vie des peuples est supérieure à celle des technocrates! Să vă mai zic ce parlamentari aveau căştile pe urechi, date pe traducere engleză, la fraza asta? Un alt supărat, de altă factură, e Bronislaw Geremek - istoric, fost disident anticomunist, acum europarlamentar liberal polonez. Ultima dată îl întîlnisem într-o sală a Facultăţii de Istorie din Bucureşti, să tot fie 10 ani de-atunci, şi acum îl văd negru de supărare: la 15 ani după ce Gdansk-ul, Solidarnosc şi Papa Wojtyla au doborît comunismul european, la recentele alegeri din Polonia au venit la urne numai 40% dintre cetăţeni - cel mai scăzut nivel din '90 încoace. Cum e posibil? Ce putem face? Unde vom ajunge, în ritmul ăsta? Ce mai fac Andrei Pleşu şi Zoe Petre? - iată numai cîteva dintre întrebările dure pe care mi le-a dresat dl Geremek, îngîndurat, şi eu abia de-am apucat a-i răspunde la unele dintre ele. Ei bine, dle preşedinte, şi cum priveam eu prin sala aceea mare numai ce văd un individ; parcă-l cunoşteam, da' de unde?; ochii lui - de unde să-i iau?; parcă i-aş fi ştiut faţa, da' să fie el? Scund, guraliv, neastîmpărat; e aşezat în băncile Verzilor, ca venind din Germania, şi totuşi vorbeşte franceza; e critic la adresa lui Tony Blair, pe care-l face zob din vorbe; e un fel de haios al clasei, lumea zîmbeşte în avans cînd ia el cuvîntul, cam cum se întîmplă la noi cu Funar. Ei, da! E Daniel Cohn-Bendit, fostul lider al rebeliunii studenţeşti pariziene din 1968! Un personaj din cărţile de istorie e chiar în faţa mea, agită mîinile ('68 nu se vindecă uşor!), explică, protestează. Puţin mai tîrziu se duce lîngă Geremek - şuşotesc, zîmbesc. Nu-mi vine să cred: două forme ale rebeliunii europene din secolul XX stau una lîngă alta şi spun glumiţe, iar eu privesc la ei, trag cu urechea, le suflu în ceafă - cînd, deodată... (va urma)