Disperarea de a fi fericit
E foarte greu să fii fericit dacă nu trăiești o anumită doză de „quality time“. Unii au chiar scheme întregi referitoare la fiecare minut dintr-o zi. Totul e planificat cu atenție, nimic nu se lasă la voia întîmplării. Pentru că fericirea face parte dintr-un program foarte strict. Nu-l ai, ești în mare pericol. În fiecare secundă, după fiecare colț, pîndește cea mai la modă „Cruellă“ a zilelor noastre. Depresia. Dacă n-ai un program bine stabilit, imediat te-nhață în brațele ei necruțătoare. Problema e că, totuși, nu e suficient doar programul. Trebuie să ai un anumit decor, să folosești un anumit limbaj, să memorezi citate și formule mobilizatoare și să poți cuprinde toate astea în fotografii, în imagini pe care să le „șeruiești“ cu toată lumea. Obligatoriu, conținutul imaginilor și actul „șeruirii“ trebuie să fie naturale, spontane, dezinvolte, multicolore.
Fericirea are un portret din ce în ce mai concret. E o sumă de rubrici. Dacă nu le bifezi pe toate, e de rău. Iar programul fericirii nu e ceva prea la îndemînă. Nu e, pur și simplu, un program. Chiar dacă ființa umană se străduiește, în toate felurile, de la începuturile ei, să-și pună ordine în viață. Nu mai e suficient. Ar fi prea simplu. Acum trebuie să semnalizezi că faci lucrul ăsta. Să-l comunici. Să-l împărtășești prietenilor și lumii întregi. Pentru că dacă strigi primul că ești fericit, nimeni nu-ți mai poate lua strigătul ăsta. E bine s-o faci cît mai devreme, dimineața. Pe urmă, se trezesc ceilalți și, încetul cu încetul, totul se transformă într-un cor. Dirijorul e un standard. Vocea ta se pierde printre vocile altora. Dar e acolo. Contează și asta. Cu ochii la model, strigi ceva conform, să fii acolo. Răspunzi la apelul de dimineață al contingentelor de fericiți. Ești în rîndul lumii.
După care urmează goana. Fuga după „quality time“. El se poate petrece chiar și „la job“. Asta doar dacă „fac ce-mi place la nebunie, și mai sînt și plătit pentru asta“. Dacă nu poți să comunici așa ceva, oricît te-ai opinti, te pregătești pentru „seara cu prieteni“ sau „în familie“. Deși, după oboseala orelor de lucru, vin și alte rubrici obligatorii. Sala de fitness, bazinul de înot, alergarea, drumul cu bicicleta, gîndurile din trafic, lectura din metrou. Comunici asta. Nu scapi momentul. Totul cu gîndul la zilele de week-end. Care și ele, la rîndul lor, nu sînt așa, vrac. Ele sînt împărțite în dimineți de calitate, prînzuri de calitate, după-amieze de calitate, seri de calitate, nopți de calitate. Și toate au o imagerie din care nu lipsesc aburul cafelei sau al ceaiului, fotografiile prin fereastră sau prin ușa întredeschisă, detaliile cu fructe sau cu mîncăruri din care tocmai s-a mușcat, strecurarea unei raze de soare care mîngîie lemnul autentic al blatului de masă sau al mobilei din jur, lucrurile aruncate prin casă într-o dezordine hiperstudiată. Pe măsură ce ziua o ia la vale, urmează peisajele, care din mijlocul naturii, care din spații cît mai rurale sau, dimpotrivă, cît mai urbane. Fericirea trebuie să aibă jocul clar-neclar al profunzimii imaginii, culori cît mai variate, efecte de imagine, fragmente de zîmbet, manifestarea veseliei și spontaneității prin surprinderea unor sărituri și fixarea lor în eternitate, mici gesturi, detalii.
Din toate astea se compune o imagine-model a fericirii. Postînd un mesaj înțelept văzut undeva, un gînd sau o fotografie, punem, fiecare dintre noi, o fărîmă la edificarea standardului. O facem și cu gîndul, mai mult sau mai puțin conștient, că, dacă am aruncat în lume instantaneul nostru de „quality time“, dacă l-am comunicat, intrăm cumva, prin această particulă, în corpul general al ideii de fericire. Așa cum luăm în noi, la rîndul nostru, particulele de model al fericirii proiectate în direcția noastră, dinspre alții, care fac la fel. Validarea stării interioare constă doar în speranța că ceilalți văd postarea, citesc mesajul, văd pozele și imaginile filmate sau ne ascultă direct relatarea. Iar ascultarea în direct trebuie să aibă și ea un decor cît mai conform cu modelul de spațiu din care nu poate lipsi fericirea. Cafenelele și restaurantele mici și decorate cochet, cît mai asemănător cu ce ai acasă sau cu ce-ți visezi să ai acasă, sau cu idealul de „acasă“, terase inundate de vegetație, tîrguri de obiecte „handmade“ sau „vintage“, mici colțuri de natură în care ne aruncăm neglijent bicicletele, un colț de clădire, ușor scorojită, de care ne sprijinim trotineta. În toate imaginile astea, uneori în prim-plan, alteori undeva pe-acolo, trebuie să se vadă sau să se zărească, făcînd ceva anume, animalul casei. Sau al prietenilor. Cîine, pisică, hamster, țestoasă. La mare concurență cu copiii.
Iar tentația de a ironiza modelul de fericire e, după cum se vede și în cazul de față, una uriașă. O facem mulți dintre noi. Și, deși n-ai zice, face parte și ea, la rîndul ei, din modelul contemporan de fericire. Trăiești cu iluzia că, dacă ironizezi standardul, înțelegi mai mult, te poziționezi mai avantajos, vezi lucrurile dintr-o altă perspectivă, și asta îți asigură un plus. Îi vezi pe alții și le comentezi, cu „ironie amară“, gesturile. E și asta o formă de fericire. Dar e la fel de standard ca aceea „tipică“, a celorlalți. Cîtă vreme e vorba de un model, oricare va fi fiind el, există undeva, prin preajma lui – uneori, mult mai aproape decît ne dăm seama –, și o mare disperare. Aceea de a nu reuși să-l imiți întocmai.
Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.
