Dincolo

Vecinul meu de autocar este australian. De fel, este de prin părţile Macedoniei (nu îl întreb care...), dar a plecat în Australia în urmă cu vreo cincizeci de ani. Este psihiatru, ca toţi ceilalţi din autocar, aflaţi într-o excursie prin împrejurimile orăşelului în care tocmai se încheiase un important congres internaţional organizat în aceste părţi ale lumii. " Cînd mi-am început eu activitatea, psihiatria culturală nu prea era luată în considerare în Australia, îmi povesteşte el. Eram un mic grup de tineri entuziaşti pe care ceilalţi medici, "seniorii", îi considerau cam nebuni..., zîmbeşte el. Pentru ei, boala psihică era doar Boala, aspectele culturale fiind, dimpotrivă, exact înfăţişarea particulară care trebuia dată la o parte pentru a se ajunge la esenţa, unică şi specifică, a bolii respective. În Australia însă, cu tot amestecul său de populaţii şi, mai ales, cu diferenţele uriaşe dintre aborigeni şi valurile recente de imigraţie, acest lucru era destul de dificil. " Şi acum? mă interesez eu. " Acum nu cred că mai există mulţi care să neglijeze aspectele culturale ale bolii psihice. Cu atît mai mult cu cît diversitatea culturală se accentuează prin migraţie şi devine ea însăşi cauză a bolii. Iar migraţia a devenit fenomenul central al mondializării. Continuăm discuţia, la care se alătură şi un indian, în prezent profesor la Londra. Migraţia, cu valurile şi provenienţele sale diverse şi distincte, rămîne în centrul atenţiei. Indianul ne povesteşte despre avatarurile pacienţilor săi indieni din Anglia. Ajungem, inevitabil, şi la problema limbii, mai importantă pentru psihiatru decît pentru scriitor, căci fiecare bolnav pe limba sa piere şi tot pe limba sa se împărtăşeşte psihiatrului pentru a-şi comunica suferinţa şi a căuta vindecarea. Psihiatria în turnul lui Babel devine astfel o provocare la care părinţii meseriei nici măcar nu visaseră. La prînz, ne oprim la un hotel impozant, pe un vîrf de deal. În aşteptarea mesei, cîţiva dintre participanţi se duc la Internet să-şi rezolve diverse urgenţe, iar alţii se aşază la o bere pe terasa care se deschide peste dealuri şi văi şi deapănă amintiri din diferite colţuri ale lumii. " Ce-i acolo? mă întreabă australianul, privind în zare. " O stînă, îi răspund eu. " Locuieşte cineva acolo? Da, bineînţeles, ciobanii cu oile lor. Stau acolo pînă la toamnă, cînd coboară în sat sau se mută mai la sud, la cîmpie. " Dar nu e nici un drum pînă acolo! " Nu, la ce bun? mă mir eu. " Dar noi putem să mergem pînă acolo? se mai interesează australianul. Şi cum mai este timp pînă la masă, o luăm peste fîneţe şi pîrleazuri spre stînă. Şoseaua, prinsă între parapeţii săi, şerpuieşte tot mai departe printre dealuri, iar zgomotul maşinilor care curg impasibile spre destinaţiile lor îndepărtate se aude tot mai pierdut. Brusc, sîntem înconjuraţi de cîini. Îi fac semn australianului să ne aşezăm şi să stăm cuminţi în aşteptarea ciobanului. Se supune fără să întrebe nimic. Ciobanul nu se grăbeşte. Priveşte o vreme scena, sprijinit în bîtă. Apoi fluieră cîinii, care se întorc la locurile lor de lîngă stînă, şi vine să întrebe ce dorim. Îi povestesc despre australian, care e străin şi dorea să vadă şi el o stînă. Îşi întoarce privirea către colegul meu şi îl întreabă şi pe el, mai rar şi mai tare, ce doreşte. Este surprins că nu înţelege, aşa că vorbeşte şi mai răspicat. Intrăm apoi în stînă, în timp ce ciobanul continuă să-i povestească australianului d’ale lui. Mi se strecoară în minte, brusc, amintirea unei proze fantastice, dar nu mai ştiu a cui: un cuplu, într-o maşină, pe o autostradă, rămîne fără benzină în dreptul unui viaduct sub care se zăreşte o mică gospodărie. Coboară aşadar, cu greu, pînă la poalele viaductului, să caute benzină. Într-un final, aflăm că cei din maşină sînt printre ultimii care fugeau din Oraş, distrus de bomba atomică, iar cei din casă nu ştiau nimic despre acest dezastru planetar, trăind izolaţi de lume, într-un eden de griji domestice, la o sută de metri de Autostradă. " Nu are nici măcar curent electric? se interesează, discret, australianul, profitînd de o pauză a ciobanului, care se oprise din vorbit pentru a aţîţa puţin focul. " Nu, majoritatea stînelor nu au. " Şi stă singur? " Aşa se pare, e o stînă mică... Dat fiind că, după toate probabilităţile, am pierdut masa de prînz, îi cer ciobanului o bucată de mămăligă, cu speranţa unui balmoş cu jîntiţă, ca în copilăria mea, cînd mai ajungeam, întîmplător, pe la vreo stînă. Această "ospitalitate" a rămas însă de domeniul poveştii, căci acum vin prea mulţi turişti pe acolo în căutare de mîncare "autentică", aşa că ciobanul s-a obişnuit să ceară bani. Ne mulţumim aşadar cu un boţ de mămăligă rece, după care ne întoarcem la hotel. " Unde aţi fost? ne întreabă îngrijoraţi ceilalţi colegi. " Acolo, răspunde, vag, australianul, arătînd cu capul spre culmea dealului din faţă. Dincolo..., mai adaugă el, enigmatic.