Din lac în lac
Pentru noi, copiii de altădată, parcul IOR (care azi, din motive greu de înțeles, se cheamă „Alexandru Ioan Cuza“) era un fel de paradis. Un spațiu sălbatic-industrial, dacă-i pot spune așa, mai ales în partea sa de sud, care ne stimula imaginația și spiritul de aventură. Natura se împletea pe atunci cu realismul comunist. Adică pe marginea lacului creștea papură, nu existau alei pietruite sau asfaltate, ci doar poteci, broaștele dădeau concerte în fiecare seară, țînțarii erau nelipsiți, iar o mulțime de basculante care veneau de pe șantiere (cartierul încă se construia) vărsau pămîntul scos de la fundații pe marginea lacului, formînd o movilă înaltă, pe care noi am botezat-o „Everest“. Iarna, „Everestul“ devenea (ca și în zilele noastre) cel mai mare derdeluș din zonă. Vizavi, pe insula care acum se numește „a cîinilor“, era un alt delușor mai mic, al cărui pămînt galben și clisos aluneca la vale ca o lavă, cu noi cu tot, de cîte ori ploua mai mult, motiv pentru care l-am numit „vulcanul Fuji-san“. Iarna lacul îngheța și noi patinam pe el sau pur și simplu scurtam drumul de la școală către casă pe gheață, spre groaza părinților care ne tot avertizau că e periculos. Vara ne jucam pe baltă cu niște bărcuțe mici de plastic cărora le puneam „pînze“ de hîrtie și le legam cu un mosor de ață tare, așa încît să nu le pierdem dacă, în cele din urmă, treaba cu vîntul începea să funcționeze și ele se depărtau de mal. Alteori, prindeam mormoloci sau brotăcei și îi duceam acasă într-o pungă, spre scîrba mamelor noastre, care nu înțelegeau ce fel de joacă mai e și asta. Între cele două lacuri (Titan 1 și Titan 2, cum le mai zicea), astăzi legate între ele, sub podul „Liviu Rebreanu“ (auzi ce mai nume are și bietul pod), era un fel de baraj de pămînt care le despărțea. Prin baraj trecea o conductă foarte groasă care regla debitul între cele două lacuri. Apa curgea dintr-un lac în celălalt prin acea țeavă, ca un fel de cascadă care vuia fascinant. Foarte mic fiind cînd am traversat prima oară cu părinții ambele părți ale parcului și am ieșit pe bulevardul Constantin Brâncuși, la linia troleibuzului, mi s-a părut ceva de necrezut. Asociam ideea de troleibuz cu centrul orașului, cu civilizația, și nu-mi imaginam că dincolo de lacul cu stuf și broaște nu era ceva și mai sălbatic.
În fine, nu demult s-au împlinit 50 de ani de la înființarea acestui parc. Între timp, partea sa mai sălbatică a fost și ea civilizată. Primăria n-a acceptat ideea de a face acolo un „parc englezesc“ cu poteci. Acum e plin de alei, statui și mai ales… evenimente. Ba e nu știu ce triatlon, iar o parte dintre alei sînt blocate de polițiști care asigură siguranța concurenților, ba sînt tîrguri ale unor producători tradiționali din România, Ucraina, Turcia, Azerbaidjan și alte asemenea țări, ba sînt concursuri de caiac (bine că sînt), ba sînt concerte mai mult sau mai puțin populare, mai mult sau mai puțin tradiționale, fanfare, karaoke și tot așa, ba sînt expoziții canine, pe insula mai neamenajată unde stăpînii își pot lăsa liberi și nestingheriți iubiții lor patrupezi, ba sînt organizate vizionări de filme în aer liber sau sînt puse ecrane mari pe care pot fi urmărite meciuri de fotbal.
De cîte ori e vreun campionat de fotbal, european sau mondial, „insula pensionarilor“ se transformă în „insula suporterilor“. Cît despre insula care se cheamă a trandafirilor sau a pescarilor sau cine mai știe cum, de la o vreme e mereu închisă cu o panglică întinsă între balustradele podului de metal și care parcă abia așteaptă să fie tăiată. Pe măsură ce totul se modernizează, parcul e din ce în ce mai plin de culoare și de decibeli. Cînd nu se aude muzică dinspre noul mall care s-a construit totuși (în ciuda unui mare scandal), și cu care lumea s-a obișnuit, de bine, de rău, ceva foarte sonor trebuie să vină de la vreo scenă unde se cîntă sau se repetă, ori de la vreun tîrg sau dinspre cîte un ecran, dacă nu chiar din mai multe locuri deodată. Vaporașul circulă vara plin de copii curioși. Trotinete, biciclete, role, skate-uri și tot felul de alte chestii cu roți se învîrt neîncetat în jurul lacului, alături de persoane care fac jogging de la cinci dimineața pînă după miezul nopții. Poliția locală patrulează întruna cu mașinuțe electrice. Uneori apar și jandarmi călare. Terasele vuiesc și ele de oameni ieșiți la bere și la pizza. Într un loc a apărut și o „filială“ a Tavernei Racilor. Se pare că lumea mănîncă din nou raci în draci.
„Sălbăticia“ e în zilele noastre atent marcată și supravegheată, nu care cumva să pună cineva piciorul acolo. E vorba de o insuliță rămasă complet neamenajată și nelegată de mal prin vreun pod, un loc în care își fac cuib rațele sălbatice, cormoranii, pescărușii și alte zburătoare. Înainte se pare că i se zicea „insula înecaților“. Cînd o lebădă uriașă își clocește ouăle prin alte părți, mai umblate, i se face un fel de gărduț de jur împrejurul cuibului, astfel încît nimeni să n-o tulbure. Totul e gîndit și pregătit la fix. Plante, animale și oameni de toate felurile și națiile trebuie să-și aibă locul potrivit. Nimeni să nu sufere și să fie acolo cîte ceva pentru toate gusturile. Parcă n-am mai auzit însă broaște. În amintirea maidanului cu baltă care era altădată, s-ar putea înființa o asociație pentru protecția mormolocilor.
Foto: adevarul.ro