Dileme ancestrale
Un coleg universitar, Iancu Parmenide, a stîrnit oarece consternare, recent, în mediul academic, anunțînd că-și dă demisia din funcția de decan, în care stătuse, cu unanimă susținere și apreciere din partea comunității, peste doisprezece ani. Într-un anume sens, omul ajunsese să se confunde cu poziția respectivă, fără îndoială, din întemeiate rațiuni de vocație administrativă. Cuvîntul „decan“ căpătase, cred, măcar în DEX-urile online din România, un sinonim perfect în străvechiul substantiv propriu „Parmenide“. Ce se întîmplase așadar acum, la debutul celui de-al patrulea mandat (cîștigat lejer de Iancu, practic fără vreun contracandidat credibil), care să-l determine pe stimatul șef de facultate să ia o astfel de decizie radicală? Mi-a răspuns el însuși deunăzi, cînd l-am întîlnit prin Universitate. „Bătrîne“, a spus, „nu am mai făcut față la principiul imobilității normative, căruia m-am supus, într-adevăr, timp îndelungat, dar care, iată, în cele din urmă, m-a învins fără drept de apel. Nu trebuie să-ți explic ție, bănuiesc, ce înseamnă această imobilitate, întrucît ai fost și tu, ceva vreme, decan și știi, desigur, la ce mă refer. Pe scurt, mi-am dat seama rapid, încă din primele luni de administrație, că noi nu schimbăm nimic de facto, vreodată, în lungile și stufoasele regulamente și metodologii cu care lucrăm de generații întregi. Adică ele trec, aproape ad litteram, de la o promoție la alta, cu mici intervenții cosmetice (înlocuiri, cum ar veni, de prepoziții, conjuncții și, cel mult, adverbe în textele matusalemice ale legilor). Fondul însă este întotdeauna același, transmis, în eterna sa îmbrăcăminte a limbajului de lemn și după consacrata metodă copy-paste, de la o etapă istorică la următoarea. Nimeni nu se sinchisește să le rescrie, fie și minimal, darămite să le citească sau să le aplice!“
„Uite așa“, continuă Parmenide după un scurt repaus meditativ, „dacă rămîi suficient de îndelungat într-o funcție de conducere, la un moment dat, nu-ți mai poți reprima un gînd pervers, care te sîcîie sistematic, precum ucigașa picătură chinezească: la ce folosesc atîtea ședințe de dezbateri și polemici legate de substanța noilor acte normative (care, chipurile, trebuie aduse la zi și adaptate cerințelor prezentului), cînd, în realitate, toți admitem tacit, ele vor fi aceleași și mai departe, poate, să zicem, cu benigne retușuri stilistice? Totuși, n-aș vrea să mă înțelegi greșit. Nu ipocrizia contextului mă tulbura peste măsură de ani buni. Dacă am stat eu (spre) un deceniu și jumătate decan, ai certitudinea, sînt convins, că dețin de mult centura neagră cu zece dani în ipocrizie. Nu m-a apucat brusc eroismul mucenicesc, nu m-am simțit străbătut subit, în vreun fel, de puseurile conștiinței. Nicidecum. Sînt ce-am fost mereu, aidoma oricărui conducător care se respectă și care tinde să aibă funcția pe viață: un ticălos agreabil, o lepră simpatică, un nemernic fermecător. Ca atare, cum am trăit doișpe ani cu fățărnicia la masă, o mai puteam face, fără probleme, încă o sută. Nenorocita de revelație însă că hîrtiile din administrație nu-și înlocuiesc niciodată conținutul m-a împins către o altă obsesie, ce s-a dovedit a fi, din nefericire, fatală. Am început să mă întreb, compulsiv, cine a scris, ab origine, aceste regulamente și metodologii pe care generațiile ulterioare numai le-au înzorzonat lexical. Referindu-mă la planul strict academic, m-am gîndit că ele au apărut în laboratoarele birocratice ale sistemului de învățămînt Bologna. Eroare! Și astea se trag, cu mici modificări, din planurile strategice ale marilor instituții educaționale europene din Evul Mediu și ale primelor școli de gîndire antică.“
Iancu se opri îngîndurat, apoi reluă: „Și așa mai departe. Pas cu pas, citind hîrtiile ce ne înconjoară, te îndrepți spre zorii umanității. Îți zic sincer, cu puțin efort, în regulamentele cu care noi operăm astăzi, îl găsești chiar și pe Tata Moise, cu decalogul lui de fier! Mai mult, descoperi, probabil, și primele învățături (principii normative, cum ar veni) trasate cuplului originar Adam și Eva! Cine a fost deci autorul lor? Dumnezeu însuși? Sub presiunea incertitudinii, am eșuat într-o întrebare teribilă secundară: cine a existat mai întîi – omul ori regula? N-am mai putut să mă abțin și, într-un Consiliu de Administrație, m-am ridicat, răstindu-mă la rector, prorectori și ceilalți decani că discuția asupra noilor metodologii mi se părea inutilă, dată fiind neputința noastră de a stabili prototipul lor istoric. Voi înșivă, domnilor, le-am zis, habar nu aveți ce sînteți, ancestral judecînd lucrurile, indivizi sau principii, ouă ori găini…“ „Păi, și ce s-a întîmplat?“, am întrebat speriat. „Ce să se întîmple?“, a răspuns Parmenide. „Mi s-a cerut demisia. Și o fișă de evaluare psihiatrică… Ei, Codrine, abia acum e acum! Oare cine va fi conceput această fișă de evaluare psihiatrică ab initio? N-o voi accepta pînă nu mi se va spune!“
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Studii de anglistică şi americanistică, Editura Junimea, 2016.
Foto: wikimedia commons
