Diavolul păzitor al lui Hitler

Între anii 1938 și 1945, încercările de a-l asasina pe Hitler au fost la ordinea zilei. Cel mai notoriu dictator din secolul trecut, echivalat cu răul absolut (chiar dacă au existat și alții la fel de răi, ca Stalin, Mao sau Pol Pot), a fost ținta a peste 40 de tentative de asasinat, dintre care vreo douăzeci foarte serioase. Individul pare însă că a avut un fel de „diavol păzitor”, după cum remarca unul dintre conspiratori. Istoricul britanic Roger Moorhouse, în cartea sa Comploturile pentru asasinarea lui Hitler, tradusă și la noi în urmă cu cîțiva ani la Meteor Publishing, trece în revistă principalele asemenea încercări. Autorul pune fiecare tentativă în context, descriind pe larg personajele implicate, precum și condițiile politice și militare în care s-au produs acestea.  

Atentatorii au fost de multe naționalități, printre ei și foarte mulți germani. Unii au fost indivizi izolați, alții au avut în spate întregi conspirații sau chiar state. A fost ca un fel de competiție: cine reușește să-l omoare mai repede și să scape lumea de cel mai periculos individ al epocii. În urma nereușitelor, unii au fost prinși, alții au scăpat. Despre unul dintre ei, Albert Speer, arhitect și ministru al lui Hitler, s-ar putea spune că a fost chiar salvat de condamnarea la moarte cînd judecătorii tribunalului de la Nürnberg au aflat de intențiile sale (destul de timide) de a-și asasina conducătorul.

Printre cei care au acționat singuri, de reținut este Georg Elser, care a reușit să plaseze o bombă în noiembrie 1939, într-o coloană de lîngă podiumul sălii Bürgerbräukller din München, unde Hitler ținea un discurs anual de comemorare a așa-numitului „Puci de la berărie” din 1923. Hitler și-a decalat însă programul și a ținut discursul mai devreme. Bomba a explodat după plecarea lui și a făcut victime doar printre participanții care au întîrziat să plece.

Tot în toamna lui 1939, după parada militară de la Varșovia, menită să marcheze victoria germanilor asupra Poloniei, Hitler a trecut cu mașina, exact așa cum se așteptaseră membrii unui grup de atentatori, printr-o intersecție sub asfaltul căreia erau plasate 500 de kilograme de TNT. Din motive neelucidate nici pînă astăzi, explozia nu s-a produs. Tot rezistența poloneză a deraiat și atacat în 1942 un tren în care se credea că ar fi Hitler. Nu era acolo.

În martie 1945, după o vizită a lui Hitler în apropierea frontului de est, un grup de conspiratori din armata germană, cantonați în Bielorusia și conduși de generalul von Tresckow, au reușit să plaseze o bombă în avionul cu care călătorea führer-ul. Bomba n-a explodat din cauza unui detonator defect. Operațiunea, numită Flash, a eșuat. În aceeași perioadă, un alt general al Wermacht-ului, von Gersdorff, a încercat să-l omoare pe Hitler în timp ce era însărcinat să-i prezinte o expoziție de arme capturate, la Berlin. Generalul avea în buzunar un explozibil pe care urma să-l detoneze lîngă führer. Ar fi fost primul atentat sinucigaș cu bombă din istorie. Hitler însă nu a fost interesat de expoziție și s-a grăbit să părăsească locul înaintea celor zece minute programate pentru detonator. După plecarea intempestivă a dictatorului, von Gersdorff a fost nevoit să facă dezamorsarea. A mai trăit pînă în 1980.

O mulțime de alte atentate au eșuat de asemenea, dar de departe cel mai cunoscut a rămas acela din vara anului 1944, în care colonelul german Claus von Stauffenberg a reușit să plaseze o servietă cu bombă sub o masă din cabana Wolfschanze din Rastenburg, unde Hitler ținea o întrunire cu comandanții militari. Stauffenberg a ieșit din sală, bomba lăsată acolo a explodat, zece membri ai staff-ului au fost grav răniți, trei au și murit, dar Hitler s-a ales doar cu niște răni ușoare. Ce se știe mai puțin este că, pînă în acel moment, Stauffenberg mai participase la trei conferințe cu Hitler, la două dintre ele purtînd asupra sa acea bombă, pe care însă, din diverse motive, nu o putuse utiliza. Abia a treia oară a reușit s-o detoneze, dar tot fără rezultatul scontat. Împotriva unuia ca Hitler, bomba a fost, se pare, metoda favorită, mulți potențiali asasini spunînd că n-ar fi avut tăria să-l împuște privindu-l în ochi.

Dar dincolo de atentatele puse în practică, au existat nenumărate alte comploturi sau simple discuții despre cum, cînd și dacă Hitler trebuia asasinat. Roger Moorhouse descrie în cartea sa și o serie de calcule politice, precum și natura ezitărilor apărute de-a lungul timpului în această privință. De exemplu, Stalin, care o vreme a plănuit eliminarea personală a lui Hitler, a abandonat ideea după victoria de la Stalingrad, pentru că s-a temut că, odată cu dispariția bruscă a conducătorului ei, Germania ar fi putut încheia o pace separată cu occidentalii, înainte ca Armata Roșie să fi apucat să înainteze prea mult spre vest. De asemenea, britanicii au avut la începutul războiului ezitări legate de etică. Eliminarea unui șef de stat li se părea o încălcare a propriilor principii. De la un moment dat, aliații și-au pus și o altă problemă: nu era clar cine l-ar fi înlocuit la putere pe un Hitler asasinat și exista temerea că ar fi putut fi succedat de cineva mai competent pe plan militar. Hitler deja făcea o mulțime de greșeli, iar aliații păreau fideli teoriei lui Napoleon conform căreia nu trebuie să-ți tulburi adversarul cînd vezi că face o greșeală. 

Cei dintîi complotiști împotriva lui Hitler, militarii germani, au fost la început descurajați de încercările de „împăciuire” promovate de premierul britanic Chamberlain, apoi de primele victorii ale lui Hitler care i-au lipsit de orice sprijin popular. Spre sfîrșitul războiului, cînd crimele în masă ale SS începuseră să dezonoreze armata germană și cînd se întrevedea și o tot mai gravă distrugere a Germaniei, militarii și-au reluat planurile de ucidere a propriului conducător, dar fără să aibă succes. Pînă la urmă, cum se știe, Hitler s-a împușcat singur.