Dezordinea simbolică (X) - indivizi alfa, ritualuri și dezvirginări

Înainte de 1989, în majoritatea grupurilor de prieteni cu pasiuni comune pentru muzici, teatru, lectură şi filme, indivizii alfa erau, deseori, cei care rostuiau sau reuşiseră să tezaurizeze cît mai multă „marfă culturală“. La început, marile tezaure din casele celor care se refugiau imaginar în cultura lumii libere însemnau cît mai multe cărţi, benzi de magnetofon, casete audio şi discuri de vinil. Anii ’80 au adus playerul video, marea găselniţă care a pus în umbră toate celelalte elemente ale tezaurului. Apartamentele, uscătoarele din blocuri, cluburile caselor de cultură, sălile de lectură ale căminelor studenţeşti deveniseră neîncăpătoare. Voiam cu toţii să vedem minunea de a-ţi pune tu ce film doreai, de a-l vedea de cîte ori aveai chef, de a da înainte şi înapoi, de a îngheţa imaginea, de a vedea cum arăta de-adevăratelea un film porno, un film cu Bruce Lee sau o ecranizare după Shogun. 

La ceva vreme de la trecerea primului val de entuziasm pentru filme comerciale şi videoclipuri muzicale, au început să apară, timid, şi filmele „de cinematecă“, piesele de rezistenţă ale istoriei cinematografului. Numai că acestea din urmă erau mult mai greu de rostuit. Cei foarte puţini care reuşeau această performanţă rămîneau pe veci în amintirea prietenilor, construindu-şi socluri de notorietate şi respect care păreau că n-ar putea fi dărîmate niciodată. Să deţii nişte casete video cu „filme mari“ sau cu concerte ale „greilor“ însemna să te transformi, dintr-odată, într-un soi de demiurg, de centru al atenţiei prietenilor, de star, de individ alfa al anturajului din care făceai parte. Valoarea „mărfii“ pe care o aveai se transfera cumva şi asupra ta. Deţinătorul de filme, de discuri şi de cărţi nu dobîndea doar notorietate, ci şi un soi de aură, o reputaţie de iniţiat. Lucru cît se poate de firesc. Vedeam lucrurile acelea ca pe nişte comori greu de evaluat. Aveam ocazia să le pipăim, să le mirosim, să le contemplăm ambalajele vreme de cîteva ceasuri şi, în cele din urmă, cu infinită emoţie, să le vedem şi să le ascultăm. Posesorul lor le avea la dispoziţie oricînd. Erau ale lui. Dispunea, cum avea el chef, de ceva ce însemna enorm pentru noi. Fără să ştim, doar pentru simplul fapt că „marfa“ era a lui, transferam asupra omului cu pricina o parte din valoarea artistică a „mărfii“ şi îl învesteam cu o prezumţie de competenţă înaltă. Deseori, această prezumţie avea o justificare serioasă, un suport real, în calitatea umană a unora dintre aceste personaje. Alteori însă, fără să ne gîndim prea mult, lucram la piramida reputaţiei cuiva, folosind acelaşi mecanism mental al copilăriei, cînd aura de star a unora dintre prietenii de pe stradă sau de la scara blocului era direct proporţională cu numărul şi calitatea jucăriilor pe care le aveau. 

Momentul sosirii unei casete video originale, clipa scoaterii din ambalaj a unui disc nou, secunda de linişte dinaintea desfacerii unui colet cu casete audio venite „de afară“ ar fi foarte greu de înţeles azi. Atunci, erau momente de mare emoţie, de fascinaţie ritualică. În multe cazuri, aceste momente de desfacere, de admirare a ambalajului, de înlăturare, cu infinită precauţie şi cu respect, a pojghiţei de celofan fin care proteja obiectul deveneau evenimente importante în viaţa unora dintre noi. Fără să ne dăm seama, încărcătura emoţională a acestor momente mergea pînă departe, în străfundurile fiinţei. 

Vă amintiţi că momentul de desfacere a unui ambalaj neatins se numea dezvirginare? Vă amintiţi că „dezvirginam“ casete, discuri, pachete de ţigări, sticle cu băuturi rare, pe care le priveam ca pe nişte toteme? Transferam, fără să ştim, ceva profund, în gestul fizic al desfacerii ambalajului unor obiecte rare, la care rîvneam cu anii. Încărcătura emoţională a acelor clipe e foarte greu de redat azi. Dar, dincolo de zîmbetul care poate înflori la auzul felului în care denumeam desfacerea unui ambalaj, cuvîntul pe care l-am ales pentru acest act, pentru acest gest, nu e doar o joacă, o toană hîtră a plăcerii noastre de a aşeza sublimul în imediata apropiere a derizoriului. Cu sau fără ironia de rigoare, dezvirginarea unui disc, a unei casete, a unui pachet de ţigări sau a unei sticle cu o băutură rîvnită, ruperea cu nesfîrşită precauţie a foiţei care proteja „comoara“ însemna un eveniment important. Iar de dezvirginat, nu se dezvirgina orice. O sticlă de vin „de şaişpe ţîţe“, un pachet de Carpaţi, un disc al Romicăi Puceanu, o eugenie, o ciocolată cu rom sau o sticlă de ţuică „Ochii lui Dobrin“ nu se dezvirginau. Nici nu ne-ar fi trecut prin cap să putem spune aşa ceva. Astea se desfăceau, pur şi simplu. Un pachet de Kent, un disc cu Pink Floyd, un borcan de Nutella, un pachet de gumă Wrigley’s sau o sticlă de whisky, astea da, se dezvirginau. Prin urmare, nu dezvirginam ce aveam la dispoziţie, ce puteam găsi la îndemînă, ci ceva la care jinduiam, ceva în care ipostaziam puritatea calităţii, ceva care se transforma în privilegiul de a consuma, de a savura, de a contempla un lucru de soi. 

În cazul discurilor de vinil, grija, veneraţia pentru obiectul în sine şi pentru valoarea artistică pe care o conţinea, atenţia, consideraţia se manifestau, după dezvirginare, într-o suită de gesturi care căpătau, prin repetare, un aer ritualic. Colecţionarii serioşi ţineau discurile ca pe nişte comori inestimabile. Întotdeauna „în picioare“, nu culcate. Mai întotdeauna în dulapuri, în piese de mobilier cu grijă alese, pe rafturi şterse de praf zilnic sau în dosul unor uşi furniruite, închise cu cheiţe păstrate cu sfinţenie, în cutioare cu valoare de tabernacol.

(va urma)  

Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.