Detox
Ninge. Se-nchid drumuri, se-nchid școli, se-nchide totul. Și, precum zicea poetul, „omul trist cade pe gînduri și s-apropie de foc“. De foc? N-am văzut pe nimeni căzînd în contemplație în fața unei centrale termice.
Azi avem, în schimb, lumina pîlpîindă a televizorului. Iar la televizor ninge. Drumarii, autoritățile se luptă vitejește cu furia elementelor. „Din văzduh cumplita iarnă…“ Cînd și cînd cîte-un spot publicitar mai lansează vreo sanie cu zurgălăi; sau cîte un intermezzo aduce cu sine confortul unor sfaturi pe care le așteptai de atîta vreme și care acum, iată – precum zic reporterii de teren –, sosesc.
Ca, de pildă, detoxifierea. Aplec urechea cu interes, doar-doar oi afla, după atîția ani, cum se poate da jos de pe creier gelatina așternută straturi-straturi de sărbători, îngropînd pînă și impulsul de a scoate cîinele pentru o tură prin nămeți. „Detoxifiere“ este, el însuși, un cuvînt fascinant. Spre deosebire de banalul „dezintoxicare“, care te duce cu gîndul la alcoolism și droguri, „detoxifierea“ poartă cu ea o misterioasă filozofie a corporalității: o filozofie a ființei noastre căzute, funciarmente impure. Da, ne simțim maculați, purtători ai unui noian de entități reziduale, cărora, pentru că trebuiau să poarte un nume, li s-a spus „toxine“.
Doamna de pe micul ecran care elucidează chestiunea atrage atenția că, pentru a atinge rezultatele rîvnite, nu e de ajuns să ne supunem unor cure de detoxifiere, oricît de dese și oricît de piperate – nutresc de mai multă vreme convingerea că piperul nu e toxic. Trebuie să ne schimbăm stilul de viață.
Așa da: sînt adeptul abordărilor holistice. Drept care, de exemplu, sînt de evitat în permanență mîncărurile gătite cu multe ingrediente. O comparație plastică ne ajută să înțelegem mai bine ce și cum. Închipuiți-vă o conversație în care zece inși îți vorbesc în același timp. Ce harababură! Mintea, căznindu-se să deslușească ce spune fiecare, capotează în scurt timp. Tot așa un stomac căruia i se oferă spre digerare mîncăruri cu multe ingrediente ostenește străduindu-se să-l digere pe fiecare după rostul său.
Mi s-a năzărit că e o comparație ce ar merita dezvoltată. Indigest e, de pildă, și un concert simfonic, cu amestecul lui de instrumente și partituri. Dacă vrem să ne păzim de otită, ar fi cazul să-l lăsăm în plata Domnului pe Mozart – „prea multe note“, cum sună o replică celebră din filmul Amadeus de Milos Forman – pentru a ne delecta cu purul, naturalul cîntec din frunză.
Nu vrem să facem conjunctivită, să nu mai căscăm ochii la curcubeul de după ploaie și nici să nu mai alergăm hojma prin țările nordice în căutarea aurorei boreale. Contemplarea tihnită a unui perete alb e mult mai recomandabilă.
Sofisticatele parfumuri din galantarele magazinelor de cosmeticale sînt purtătoare de rinită. E mai sănătos un miros frust, de carbid sau de amoniac, de pildă.
Nu e cert dacă pipăitul trupesc duce inevitabil la dermatită, dar ne poate oferi surprize contrariante, ce pot fi evitate dacă folosim în loc o mușama sau un geam.
Despre gust, vezi mai sus.
Și uite-așa vom trăi fericiți o mie de ani, la adăpost de toate primejdiile care ne pîndesc, gata să sară asupra noastră și să se încuibeze, parșiv, în noi. Bine-bine, mă va întreba vreun cititor nedumerit, și educația? Unde-i? Nu-i.
P.S. Îmi amintesc de un pasaj din romanul Etiopicele al lui Heliodor, în care îndrăgostirea este explicată ca un fel de inhalare, prin ochi, a particulelor iubirii: „Ca să-ți dovedesc ce-ți spun acum, e suficient să-ți aduc aminte cum se naște dragostea, cum pătrunde în noi prin priviri, purtată prin aer, iar pasiunea se cufundă prin ochi în suflete, lucru cît se poate de explicabil. Dintre organele și simțurile noastre, cel mai nobil și mai cald este văzul, care este cel mai pregătit să primească emanații și să atragă, prin natura sa vie și subtilă ca focul, dragostea care trece prin fața lui.“ Cei vechi erau convinși că toxinele nu sînt toate toxice în același fel. De altminteri, în engleză, intoxicated nu se referă doar la efectul alcoolului, ci și la alte cauze, între care și dragostea.
Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea din București; coautor al manualelor de limba și literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educațional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.
