Despre sens

În adolescenţă, am văzut o comedie suculentă, intitulată The Meaning of Life / Sensul vieţii. Filmul consta într-o succesiune de episoade groteşti, care duceau la o singură concluzie posibilă: viaţa e lipsită de sens sau, oricum, de unul reperabil în interiorul standardelor noastre de percepţie şi înţelegere. Trăim, altfel spus, în plin absurd. M-am distrat copios atunci, dar nu am acordat nici un pic de credit subtilităţilor aşa-zicînd metafizice ale peliculei. Eram foarte tînăr şi visam, cu îndîrjire, că într-o zi voi schimba lumea din temelii. Urma să modific adică însuşi sensul vieţii (al vieţii cu „v“ mare, desigur), iar acest lucru nu se putea întîmpla decît în prezenţa lui nemijlocită. Nu ştiam cum voi realiza măreţul ideal, însă îmi era clar că nimic nu mă putea opri. Anii au trecut şi, maturizîndu-mă, am descoperit un adevăr trist. Nu numai că nu am cum să schimb în vreun fel viaţa cu „v“ mare, dar nu voi reuşi niciodată să controlez cel puţin viaţa cu „v“ mic. Ea îşi vede de cursul său firesc şi cumva implacabil, negăsind timp să se oprească, fie şi cîteva secunde, pentru a-mi striga peste umăr admirativ: „Bravos, Codrine! Îmi placi teribil! Ţine-o tot aşa şi te voi răsplăti regeşte!“. Dimpotrivă, în anumite momente – suficient de obscure în paradigmele mele hermeneutice –, viaţa m-a sancţionat pervers, supunîndu-mă regulilor ferme ale pedagogiei transcendente. Am aflat, la fel ca miliardele de indivizi care m-au precedat şi, probabil, precum miliardele ce mă vor succeda, că nu viaţa e a mea, ci, absolut şi irevocabil, eu sînt al vieţii. Cu „v“ mare ori mic, aproape că nu mai contează. Vorbeam deunăzi cu un prieten – universitar şi el. Îmi mărturisea că trăieşte un puternic sentiment de alienare. Deşi a muncit din greu pentru o carieră academică, a ajuns acum să fie plictisit de ea. Universitatea – aşa cum s-a articulat în anii de tranziţie, cu nenumărate scăderi şi controversate schimbări de identitate – nu-l mai încîntă. Privită dinăuntru, Universitatea (fără îndoială, nu doar cea românească) te poate, într-adevăr, dezamăgi profund. În primul rînd, eterogenitatea corpului profesoral derutează pînă la nedumerire. O mulţime de impostori convieţuiesc alături de profesionişti veritabili şi nimeni nu pare interesat, în vreun fel, să separe grîul de neghină. Este aici (în saţietatea „universitară“ a amicului meu) un simptom al societăţilor consumeriste, care îi ostracizează pe intelectuali, împingîndu-i către astfel de forme de nihilism. E şi o realitate sumbră, particulară, a vremurilor noastre postcomuniste, pe care trebuie să o luăm ca atare. Este însă şi o căutare (inutilă) a sensului (vieţii) acolo unde „sensul“ iese, de fapt, din sistem şi se revelează (eventual) la o scară mult mai mare, cu neputinţă de reperat (cel puţin cu capacităţile noastre actuale de înţelegere). Realitatea mult mai prozaică decît vrem noi să acceptăm e că, plină de genii sau de idioţi, conştiinţe ori farisei, Universitatea (de aici şi de aiurea) rămîne tot ea însăşi, urmîndu-şi, neabătut, cursul istoric şi simbolic. Instituţia universitară reprezintă, pînă la urmă, o existenţă în sine (cu identitate colectivă), imposibil de influenţat major în plan individual. Ca şi viaţa, ea nu are timp să se oprească şi să-ţi strige fascinată: „Codrine (Marine ori Cosmine), te admir necondiţionat şi sînt gata să-ţi dau un bonus de eternitate pentru inteligenţa ta! Să nu te laşi, amice!“. Noi sîntem ai ei, şi nu ea a noastră. De numele său se leagă personalităţi ca Maiorescu sau Kogălniceanu, dar tot aici au funcţionat, în varii vremuri, Icsulescu, Igreculescu ori Nimenescu. Universitatea nu s-a clătinat nici sub unii, nici sub ceilalţi, rămînînd, fundamental, aceeaşi Alma Mater. Sensul nu se găseşte niciodată în detalii, ci numai în absolut, acolo unde, din păcate, prea puţini dintre noi au acces vreodată. Desenele precolumbiene rămîn neinteligibile la contactul direct cu liniile lor, dar se observă, grandios, din avion. Oamenii înşişi nu au măreţie în individualităţi, ci numai în multitudine. Indivizii, oricît de strălucitori ar fi, la un moment dat, se deteriorează, îşi ating propria limită, sînt neputincioşi (pe termen lung) şi, ultimativ, mor – să recunoaştem, mai întotdeauna ignobil şi deplorabil. Comunităţile însă, prin contrast, au cucerit spaţiul şi timpul, au ieşit în Univers şi şi-au schimbat, necontenit, viaţa (uneori chiar pe cea cu „v“ mare). Grupul pare etern şi mereu în plină expansiune, persoana, dimpotrivă, trezeşte, fără excepţie, angoasa perisabilităţii şi a suferinţei. „Sensul“ clar, „semnificaţia“ precisă se pierd aici într-un mod inevitabil. Sîntem nevoiţi să acceptăm, prin urmare, că nu trăim într-o lume a „concluziilor“, ci, mai curînd, în una a „ipotezelor“ (devenite, treptat, „axiome“). De aceea, cred, speculaţia nu ar trebui privită cu circumspecţie în spaţiul existenţial propriu-zis, întrucît ea rămîne singura noastră formă de „cunoaştere autentică“. Opiniile emise de noi – pe orice palier al manifestărilor umane – sînt simple prezumţii cu un grad mai mare sau mai mic de inocenţă. Ca atare, avînd în vedere faptul că ele nu produc sensuri, nu le putem aştepta să dobîndească vreo însemnătate. Nimeni nu ştie mai bine acest adevăr decît noi, cei care umplem, zi de zi, paginile revistelor şi ziarelor cu articole ori editoriale. Nu sperăm niciodată să aflăm sensul, ci doar propunem un număr de variante ale lui. Nici măcar nu anticipăm, în vreun fel, că umanitatea s-ar putea opri, pentru o clipă, extaziată, şi ar începe să vocifereze: „Bravos, bătrîne! Auctore ca matale, mai rar cineva!“.