Despre măsură

Nu poţi să nu te întrebi, cu obidă, ca de fiecare dată în asemenea situaţii: Da’ la noi de ce nu se poate, dom’le?... De ce nu pot să fie şi la noi străzile astea curate, chipurile astea surîzătoare, liniştea şi calmul pe care le respiră toate străzile şi toate chipurile? De ce nu pot să fie şi la noi toate lucrurile la locul şi la timpul lor, oamenii să-şi vadă de ale lor şi cîinii - de ale lor? De ce la noi toată lumea se agită de colo-colo şi se alege tot timpul praful de toate, iar aici, în acest colţ pierdut de Germanie, oamenii sînt calmi, truditori şi înfloritori? Şi nu poţi să nu visezi: cine ştie, poate la bătrîneţe, undeva... Cain, s-ar putea spune, a supt dorul de Paradisul terestru odată cu laptele maică-sii. Căci poveştile ei murmurate plăsmuiau insule vrăjite în mintea lui de copil. Şi-a arătat de aceea, foarte curînd, vocaţia de agricultor, de horticultor şi chiar de architect. Prima lui jucărie a fost o săpăligă, a doua - o mistrie mică, a treia - o trusă de compasuri cu care nu înceta să traseze planuri ce vădeau talente de viitor peisagist şi urbanist. Mezinul, Abel, era cu totul diferit. Îi semăna leit lui taică-său, alergătorul. Nu avea stare. Nu visa decît plecări, marşuri, călătorii. Muncile care cereau perseverenţă şi imobilitate îl dezgustau şi i se păreau demne de dispreţ. În schimb, nimic nu-i plăcea mai mult decît să strice cu lovituri de picior straturile şi castelele de nisip ale răbduriului şi truditorului Cain. - Nu ai ce face cu ei, zău, sînt aşa de placizi, că nu ai ce face! - repetă G., exasperată, experienţa ei de cinci ani cu bărbaţii germani. Este o fostă studentă cu care ne-am întîlnit întîmplător pe stradă şi am stat îndelung de vorbă la o cafea. - Au un mare avantaj - este de părere R., o prietenă bulgăroaică, măritată de cîţiva ani buni cu un neamţ: îi găseşti acolo unde îi laşi. Şi adaugă, cu un mic zîmbet cinic: şi, la o adică, poţi să-i laşi acolo unde i-ai găsit... Abel, devenit păstor, cutreiera stepele, deşerturile şi munţii, cu turmele sale. Era slab, negru, cinic şi puţea ca ţapii pe care-i păştea. Era mîndru că odraslele sale n-au mîncat niciodată legume, că nu ştiu să citească şi să scrie, căci nu există şcoli pentru nomazi. Cain, în schimb, trăia cu ai săi în mijlocul cîmpurilor cultivate, printre grădini şi case frumoase pe care le iubea şi le îngrijea cu pasiune. Ieri a venit femeia care îngrijeşte casa de oaspeţi. Uitasem de maniile ei, cu care m-am luptat, inutil, şi rîndul trecut. Ştia că mai am mult de stat, că am şi eu tabieturile mele, dar ea punea toate lucrurile la locul lor ca şi cum noul musafir ar fi fost deja la poartă: îmi punea măsuţa la locul ei la perete, muta televizorul în mijlocul camerei, aducea înapoi scaunul de pe teresă şi aşeza cu multă grijă duşul la un metru jumate de la sol, într-un unghi de 45 de grade în direcţia opusă oricărei utilizări posibile. Am rugat-o şi de data asta să lase lucrurile la locul lor - adică al meu. So muss es sein! - mi-a explicat ea, binevoitoare, dar fermă. Asta e!... - mi-am zis şi eu, la rîndul meu, şi am lăsat-o în plata Domnului. Într-o zi, drama ce mocnea izbucni. Turmele lui Abel călcară şi devastară lanurile de grîu pîrguit şi livezile lui Cain. O întîlnire avu loc între cei doi fraţi. Cain fu blînd şi împăciuitor, Abel îi rîse în nas cu răutate. Atunci, amintindu-şi toate cîte le îndurase de la mezin, Cain îşi pierdu cumpătul şi, cu o lovitură de sapă, îi crăpă capul lui Abel. Mergem să bem o bere de adio. E vineri seara şi tot omu’ iese în oraş cu familia şi se bucură atît cît trebuie. E plin şi de punkies - n-am văzut parcă nicăieri atît de mulţi şi parcă niciodată nu s-au uitat atîţia oameni cu atît dispreţ şi ură în ochii mei. În serenitatea de aici, pare total deplasat, dar aceste opoziţii parcă merg mînă în mînă... Ne aşezăm pe pontonul plutitor din parcul de lîngă casă şi ne luăm adio de la acest colţ de paradis: mîine părăsim Germania şi ne întoarcem fiecare în ţara sa. Privim în tăcere la rîul care alunecă în linişte printre poieniţele ce garnisesc oraşul. Miroase a primăvară de-ţi vine să-ţi iei lumea-n cap. Mi-e dor de pădurile şi munţii noştri, de ieşirile improvizate cu prieteni, de un cort şi un foc pe înserat. Cînd mă gîndesc însă la oraşul meu care te calcă în picioare şi la puhoaiele care invadează în dezordine munţii şi pădurile noastre, parcă n-aş mai pleca niciodată de aici. Aşa că nu pot să nu mă întreb, ca de fiecare dată în asemenea situaţii, de ce n-ar fi posibil să le ai pe ambele, să duci adică o viaţă simplă şi normală, cu măsură, fără excesele unora sau altora? De ce să nu urmezi, în tihnă, calea de mijloc, între Român şi Neamţ, ca să zic aşa, între micul burghez şi punkist? Viaţa ferită, simplu şi modest, de extreme, cu mici bucurii, aşezate şi perene... Iar şi-a băgat Şarpele coada! - îmi răspund apoi singur. Măsura, această parşivă tentaţie a Paradisului...