Despre femei, atunci cînd nu e ziua lor

De la o vreme, întîlnesc la ore mici ale zilei mai multe femei. Eu sînt un bărbat român ce merge, o dată pe săptămînă, la ultimele ore ale nopţii, cu maşina spre un aeroport, iar ele sînt româncele din staţiile RATB, ce aşteaptă pe la colţuri de străzi, cinci zile pe săptămînă, autobuze, trolee sau tramvaie. Nu numai eu le percep: dimineaţa, imediat după ora 5, cine are drum prin oraş le vede apărînd: discrete, tăcute, în cizme cu fermoar sau în galoşi cu sunet de bocanc, tîrînd poşete (în care cu siguranţă se află măcar una bucată pungă de plastic, pentru carnea-ceapa-pîinea întoarcerii acasă), înmănuşate, înfulărate, care machiată în grabă cu ruj tras rapid peste buze uscate, în geamul oglinzii de la baie, care cu pleoapele încă umflate de un somn neconsumat, care dreaptă ca băţul de bătut covoare, care mai supraponderală, care îmbrăcată mai bine şi care îmbrăcată prin treceri pe la second-hand, care privind drept strada înnegurată şi rece, care privind în pămînt şi dialogînd intim cu probleme pe care - fiind ale soţului, ale copiilor, ale rudelor prime - pare că le-ar fi lăsat acasă, dar nu e chiar aşa. Sînt femeile care, 250 de zile pe an şi mai bine, merg ultramatinal la slujba lor. Ele dau străzii, la orele mici la care nu ai ieşi din casă nici bătut, o brumă de mişcare şi ceva vorbă. Sînt ca nişte agenţi sub acoperire (mai ales iarna au o mare acoperire, de căciuli mirosind a naftalină!) ai acelei Românii despre care mai cu seamă se tace: cea a celor ce muncesc pe bune, fără figuri şi fără fiţe; cea ale cărei femei au buric şi sfîrcuri pe care nu le vede nimeni la TV (şi, după mers şi spirit, ai zice că nici bărbaţii lor nu le văd prea des!), agenţi care, cinci dimineţi din şapte, coboară din apartamente standard din blocuri standard din oraşe standard, merg pe străzi standard, ocolesc haite de cîini dormind pe sub maşini din parcări standard şi, asemeni boabelor de mercur eliberate o clipă tocmai pentru a se aduna iarăşi, se îndreaptă spre staţiile RAT - unde urcă, toate, în autobuzele standard ce le vor conduce spre viitoarea chenzină. Am văzut în Canada francofonă femei în vîrstă conducînd mari jeep-uri sau GM-uri sau Chrysler-e ca să meargă la băcănie - după cum am văzut şi în România femei mergînd cu cărucioare la piaţă. Am văzut la Washington doamne în costume cu pantaloni sau în taioare sobre înghesuindu-se în cafeteria din parterul blocurilor pentru senatori din vecinătatea Capitoliului, în timp ce chelneriţe (albe şi îmbujorate sau negre şi îmbujorate la faţă, mai toate cu şoldurile largi) alergau spre ele ca să le pună ice tea în pahare mari, înceţoşate de gheaţă - dar şi în România am văzut tinere din firme private ieşind la prînz în oraş ca să mănînce, gureşe, la restaurant. Am văzut recent la Viena, cum te uiţi spre Catedrala Sf. Ştefan puţin în dreapta, o tînără urcată pe un fel de postament, îmbrăcată în haine de secol XVIII (e anul Mozart!) şi dată cu bronz pe faţă şi pe mîini, cît să pară o statuie, turiştii să se fotografieze cu ea şi să-i lase ceva monede. Era mijlocul lui februarie şi mai era afară un frig...! - dar şi la Bucureşti am văzut actriţe repetînd pe scene tari şi reci pînă cînd pielea le devenea trandafirie. Am văzut la Strasbourg tinere educatoare conducînd pe străzi grupuri de copii; ei atît de gălăgioşi, ele atît de tinere încît, după ce le urmăreşti ceva timp cu privirea, deja nu mai ştii cine conduce pe cine - după cum şi la noi am văzut profesoare de liceu mîndre de elevii lor care iau din prima la facultăţi fără plată şi jignite în acelaşi timp de un salariu ce le ţine invariabil în urma portarilor de bănci. Am văzut la Bruxelles tinere (sau mai puţin tinere) femei intrînd în magazine de benzi desenate, nu mai înainte de a scoate ţigareta din gură şi a o stîrpi de caldarîm, mişcare în urma căreia, inexplicabil, capătă un aer angelic; apoi trec pragul ca şi cum ar trece graniţa unei lumi în care Corto Maltese sau Superman fac legile şi salvează invariabil fiece feminin aflat în cel mai mic pericol - după cum şi la Bucureşti am văzut feminine care intră în marile librării cu speranţa secretă că-l vor intersecta pe Pleşu. Ei bine, eu sînt dintre cei care cred că oamenii, de oriunde ar fi ei, seamănă mult, iar femeile - fiind şi ele oameni, în ciuda unor opinii contrare - aşijderea. Şi totuşi niciunde, niciodată, în nici o bucată de lume atinsă, în nici o oră a dimineţilor străine în care am bătut strada, nu am văzut, ca la noi, atîtea femei adunate vară-iarnă în staţiile de transport în comun, schimbînd vorbe repezite, urcînd în autobuze şi ducînd - unde s-or duce ele - ceva din fragilitatea noastră. Cum nu mă pricep să scriu despre femei nici pe 1 şi nici pe 8 martie, m-am decis s-o fac acum, între, cînd nu se aşteaptă nimeni - şi cu-atît mai puţin cele despre care vă spuneam.