Despre caritate - o faptă bună cu final neşteptat -
Un prieten jurnalist mi-a relatat o întîmplare stranie, petrecută recent în Români(c)a noastră cea de toate zilele. Ticu, un băieţel de opt ani, dintr-un cătun autohton uitat de zile, a primit, de la un om de afaceri bucureştean, o sumă de bani substanţială, în interiorul unei campanii caritabile, derulate la noi " ca peste tot în lume, de altfel " în preajma Crăciunului. Copilul " abandonat încă de la naştere de către părinţi " trăia, împreună cu bunica lui septuagenară, într-o casă din chirpici şi abia îşi ducea viaţa de azi pe mîine. Lipsit aproape complet de componentele minimale ale unei vieţi civilizate, băiatul nu prea frecventase primii ani de şcoală, fiind practic analfabet. Descoperit de "cercetaşii" programului social amintit, el a dobîndit o şansă nesperată de a deveni individ social. Compania prosperului afacerist " cu înclinaţii de binefăcător " se angaja să-i plătească lui Ticu o bursă şcolară semnificativă, pînă la sfîrşitul studiilor (cîte vor fi fost ele), şi, în plus, contribuia fundamental la veniturile lunare ale micii familii cu sume deloc neglijabile. Important de precizat: Ticu şi bunica au avut ca "bonus" la acţiunea generală diverse bunuri materiale, piese de mobilier, un televizor color şi, nota bene, două telefoane mobile. Respectivele celulare erau menite să-i ţină pe cei doi într-un permanent contact (culmea, în cătunul lor, semnalul satelitului nu suferea nici cel mai mic bruiaj!), dar, în primul rînd, să le dea posibilitatea să-l sune pe magnatul caritabil ori de cîte ori ar fi avut nevoie. Generos nedisimulat, omul de afaceri " numit (să spunem) Mirodon Protopopescu " introdusese, atît pe cartela nepotului, cît şi pe cea a lui "mam’are" (cum o apela Ticu pe bătrînă), numărul său direct şi personal de mobil. Se arăta gata, cu alte cuvinte, şi în viitor, să sară în ajutorul celor doi năpăstuiţi ai soartei, fără nici o ezitare. Ticu şi bunica au fost copleşiţi de emoţie şi recunoştinţă, dar nu au îndrăznit să-şi sune binefăcătorul timp de mai multe luni. Se bucurau în tăcere de minunea ce dăduse peste ei, temîndu-se ca nu cumva, printr-un gest greşit (cum ar fi fost, bunăoară, chiar şi un telefon inofensiv, de curtoazie, dat domnului Protopopescu) să risipească, subit, frumosul vis. Începuseră să trăiască mult mai bine (confortabil, ar fi zis ei " obişnuiţi dintotdeauna cu standarde de subzistenţă). Învăţaseră să folosească celularele (bătrîna puţin mai repede decît Ticu, întrucît, cum observam, băieţelul nu prea dovedea abilităţi intelectuale) şi să butoneze telecomanda TV. Încet-încet, înţeleseseră miracolul civilizaţiei. Apoi, într-o zi, mam’mare află de la o vecină (care citea ziarele centrale) o veste înspăimîntătoare. Mirodon Protopopescu, marele potentat bucureştean, suferise un infarct, cu doar cîteva zile înainte de Paşti, şi se recupera greu, la un celebru spital din Capitală. După o săptămînă de griji şi confuzie (nici nu-i mai tihniseră Sărbătorile), de groaza unei noi şi iminente schimbări în rău a destinului lui Ticu, bunica lăsă problemele lumeşti (minore) la o parte şi, cuprinsă de sentimente (ceva mai înalte) de gratitudine, decise că ea şi nepotul îi datorau cel puţin un telefon de încurajare binefăcătorului lor. Mai mult, bătrîna consideră că Ticu " obiectul principal al gestului caritabil " ar fi trebuit să sune primul şi să-i spună domnului Mirodon "Hristos a înviat!". Îi explică nepotului, cum putu mai bine, necesitatea acestui fapt. Ticu însă se puse pe bocit, strigînd cu o anumită disperare în glas: "Nu vorbesc, mămăică, nu vorbesc!". "Ba ai să vorbeşti, împieliţatule, că te ia mama dracului!" " trecu, brusc, bunica pe pilotul (educaţional) de serviciu al autorităţii nenegociabile. Lacrimi, durere, sughiţuri, plesnituri. Într-un tîrziu, Ticu, umflat de plîns, acceptă inacceptabilul şi puse, răstit, o ultimă întrebare: "Şi ce-i spun?". Bătrîna răspunse neezitant: "Bună ziua! Domnul Mirodon Protopopescu? Sînt Ticu Rogojină şi am sunat să vă zic Hristos a înviat!". Totuşi, îndată ce încheie, femeia dezvoltă îndoieli şi căzu, pentru cîteva secunde, pe gînduri. Ticu semăna teribil de bine cu ginere-său, Costică-beţivanul, şi era indiscutabil idiot. Nepregătit, ar fi putut face gafe imense. "Uite" " spuse ea după un scurt răgaz, "ca să-ţi fie mai uşor, mă suni pe mine întîi, ca şi cum aş fi domnul Mirodon, şi repeţi ce ţi-am zis." Băiatul pricepu greu exerciţiul pregătitor al lui mam’mare, însă, în final, merse în curte de unde o apelă pe bunica rămasă în casă. "Alo, ăăă... Adevărat a înviat!" " a mîrîit prima dată Ticu, spre exasperarea bătrînei. A doua oară a sughiţat, a plîns şi nu a mai spus nimic. A treia oară nu s-a asigurat că vorbeşte cu Protopopescu, a patra a uitat să se recomande. A cincea şi a şasea a pierdut din vedere seriozitatea exerciţiului, întrebînd, aparent ghiduş: "Ce faci, mam’mare?". A şaptea oară pufni în rîs, iar a opta, recită, neverosimil, cu precizie, textul propus de mămăica. Ticu părea, în sfîrşit, pregătit. Bătrîna îl aduse în casă, apelă ea însăşi numărul binefăcătorului şi potrivi aparatul la urechea nepotului. Inima îi bătea lui Ticu nebuneşte în piept, fiind pe punctul de a exploda. Pe măsură ce ţîrîielile de la celălalt capăt se prelungeau, în plămînii copilului nu mai ajungea aer suficient, iar sudoarea rece îi aluneca pe spate. Un glas sfîrşit, ca un geamăt, răspunse în cele din urmă: "Alo!". Ticu înghiţi o cantitate impresionantă de salivă şi zbieră din adîncul fiinţei lui, mai ceva ca pe terenul de fotbal din sat, unde se jucau meciurile de judeţeană: "Sînt domnul Mirodon Protopopescu şi am înviat din morţi!". La auzul înfricoşătorului urlet, cu un şi mai înfricoşător conţinut, dl Mirodon tresări violent, se schimonosi apocaliptic, duse mîna, secerat, la inimă şi, ulterior, se prăbuşi, inconştient, pe perna patului de spital. Morala? Una arhicunoscută: nici o faptă bună nu rămîne nepedepsită!
