Demonul de pe raftul de sus

În fiecare profesie există demoni. Direcția în care merg specializarea ta și toată cariera ta e de obicei expresia punctelor tale tari, calibrate însă după abilitățile tale de a face față demonilor respectivi. Care sînt mulți și diferiți: unii nu suportă, de exemplu, să lucreze cu schelete umane, alții nu suportă ideea unui venit instabil sau (cum să spun?) mic. Unii constată pe șantier că soarele sufocant e o ordalie, alții devin claustrofobi de îndată ce groapa în care lucrează depășește un metru adîncime. Și tot așa: mai e trauma școlară a Evului Mediu românesc, una din specialitățile istorice cel mai prost predate, panica instinctivă în fața unui vas aflat într-o sută de bucăți, cînd îți dai seama cît ești de fericit, de fapt, citindu-l liniștit pe Kosmas Indikopleustes, chiar dacă și manuscrisele lui au o traiectorie îmbîrligată etc.

Unul din demonii ăștia este depozitul. Afli foarte repede cam ce viitor ai putea avea în arheologie din felul în care înoți cînd ești aruncat pentru prima oară, fără pregătire, într-un depozit. Iar depozitul de materiale din săpătură (o mare parte fiind ceramica) poate fi – și adesea profită de ocazie și chiar este – o bolgie în care cercetătorii condamnați caută, eoni de-a rîndul, lădița cu numărul XOXO 1965 3/7 P3 G4. Nu faptul că ea e plină de cîrcîiaci și e undeva sus, pe ceva instabil, e marea problemă. Problema e cînd găsești o lădiță pe care nu scrie chiar nimic sau cînd dai, după o ușă, de un sac de hîrtie cu ceramică (pentru prieteni, cioburi), al cărui fund se transformă în confetti. De fiecare dată cînd dai de ceramică orfană, expresie a unei campanii arheologice ratate, infracționale, ți se taie cheful să mai calci vreodată într-un depozit. Prin comparație, faptul că o parte din sticlăria (sau debitajul de silex, fragmentele de frescă etc.) din campania din 1965 se află pe raftul 3, o altă parte pe raftul 303, o altă parte la muzeu și o altă parte la institut e un inconvenient minor (dar numai prin comparație). Nu vreau deloc să zic că un depozit trebuie să arate ca o instalație spațială. Am văzut în depozite serioase că anumite artefacte se pot păstra excelent în pachete de țigări și cutii de chibrituri. Dar asta nu înseamnă nici că depozitul trebuie să-ți amintească de închisorile lui Piranesi sau de grajdurile lui Augias.

Mi-a căzut în mînă un volum cu lucrările unei conferințe de la Innsbruck, din 2011, despre depozitele de muzeu. Nimic revoluționar, pînă la urmă, dar pentru că subiectul e cu totul marginalizat în studiile de specialitate, pesemne ca fiind o chestie de bucătărie, face bine ca totul să fie spus pe șleau: să nu existe variații de temperatură sau umiditate (variația e răul, nu atît temperatura/umiditatea prea ridicată sau scăzută), să nu existe dăunători (fiecare depozit e prevăzut cu o cameră de fumigații pentru artefacte, contra insectelor și mucegaiurilor), accesul ușor (să nu-ți fie lehamite să verifici ceva), protecție împotriva multor feluri de furt (din depozitele noastre dispar piese de zici că se ocupă cineva special de asta), depozitul ieftin te costă cel mai scump (costuri suplimentare de restaurare, productivitate scăzută a cercetătorului plătit de stat)… Noul depozit central al Kunsthistorisches Museum din Viena, în care s-au mutat recent cele nouă depozite diferite ale muzeului, era acolo unul din studiile de caz. Cost total: 14 milioane de euro (costurile terenului, construcției, mutării etc.); durata: doi ani și trei luni (de la idee la inaugurare). Suprafața utilă: 14.000 m², din care 12.000 pentru depozitarea artefactelor, inclusiv extinderea previzibilă a colecțiilor, la care se adaugă, între altele, o cameră foto și spații de împachetare și despachetare, toate de cîte 120 m², și, ceva mai mici, patru ateliere și spații de carantină și de consultare a materialului. Un milion de artefacte sînt înregistrate digital, prin atașarea unor coduri de bare. Umiditatea (50%) și temperatura (20°) sînt constante, și anume fără aer condiționat, ci ieftin, cu pompe care fac să circule apa prin conducte de plastic pe de-o parte încorporate în plăcile de beton, pe de alta introduse la 100 m adîncime în pămîntul de sub clădire.

Depozitul arheologic e adesea, la noi, o zonă crepusculară, și nu merită să fie așa. O fi vorba de numai 10% din suprafața muzeului, dar acolo sînt 80% din obiectele lui. Esențial e să accepți că obiectele dintr-un depozit nu sînt acolo închise, inaccesibile, pe o perioadă cît mai lungă, cu penalizări dacă atingi vreunul, ca în depozitul la termen. Din contra, ele ar trebui să poată fi studiate oricînd de cercetători și aduse în muzeu în expoziții temporare. Să lucrezi într-un depozit bine organizat poate fi – cum era biblioteca pentru Borges – paradisul. Dacă ești suficient de tînăr, nici nu trebuie să fie chiar așa de organizat. Îmi amintesc depozitele muzeului din Milet, unde, dacă studiai ceramică greacă arhaică (anume Wild Goat style și Fikellura, care sînt acolo acasă la ele), îți ieșeai din piele de bucurie. Ca orice demon, depozitul poate fi și cuceritor. 

Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Trecerea, Cartea Românească, 2016.