Democratizarea ticăloşiei
Există o consistentă parte bună a democratizării generale. Într-o anumită măsură, dincolo de orice definiții sofisticate, trăim cea mai recentă formă de umanism, chiar dacă unora li s-ar părea că nici nu poate fi vorba despre așa ceva, ba chiar că termenul „democratizare“ e o invazie barbară asupra marilor noțiuni. Pentru mulți dintre noi, umanismul este o noțiune sublimă, o continuă descoperire a valorilor umane, o revalorificare a înțelepciunii greco-latine, dar și prelungirea acestor idei în contemporaneitate, sub semnul înțelegerii actuale a situării ființei umane în centrul atenției, ca valoare supremă. Numai că atunci cînd spui că „Omul este măsura tuturor lucrurilor“, ești tentat să vezi doar lumina care izvorăște din această idee. Refuzăm să acceptăm că umbra și întunericul fac parte din profunzimea acestei asumări.
Înțelegerea aurorală a noțiunii de umanism e, printre altele, și o formă de celebrare a valorilor, pe cînd cea contemporană cuprinde o perspectivă mult mai largă, una care conține o lungă serie de discipline, de științe ale umanului. Aici, democratizarea are înțelesuri vaste și e un continuu teren de explorare, o analiză, o scrutare a omului în toate dimensiunile sale. Tradiționaliștii, nostalgicii – și nu e nici o formă de malițiozitate în etichetarea asta – vor spune că multe dintre ramurile științelor umane de acum sînt o degradare a noțiunilor vechi, că ofensiva democratizării nu face decît să risipească în nenumărate fărîme nesemnificative un conținut pe care îl pierdem. Iar cei care văd în „marșul progresului“ o direcție normală a omenirii vor spune, la rîndul lor, că analiza critică, cercetarea amănunțită, diversificarea imensă a disciplinelor de studiu sînt tocmai esența umanismului, în încercarea de a pune ființa umană în centrul atenției.
De orice părere vom fi fiind, sîntem, toți, oameni care înoată în sosul lumii de acum. În orice direcție ne-am orienta aspirațiile și credințele – spre trecut, celebrîndu-i puritatea și idealurile mărețe, sau spre viitor, asumînd cu entuziasm jocurile necunoscutului –, tot aerul acestei epoci ne intră în plămîni. Și respirăm acest aer fără să ne gîndim prea mult, nici unii, nici alții, că puritatea trecutului s-ar putea să fie, deseori, doar o citire contemporană a ceea ce am vrea și ne-ar plăcea să știm despre noi, iar curajul orb și surd de a provoca viitorul în orice formă s-ar putea să fie un marș entuziast spre extincție.
Realitatea pe care o putem percepe, acum, în mare măsură e cea care ajunge la noi prin terminale inteligente, prin toate mijloacele de comunicare pe care le-am inventat. Dimensiunea democratizării, aici, e colosală. Sînt statistici de toate felurile. Unele spun că sînt peste două miliarde de utilizatori ai telefoanelor inteligente. Însă numărul acestora, alături de cel al televizoarelor și cel al computerelor personale, spune ceva despre o minoritate a acestei lumi. Presupunînd că lumea s-ar împărți în două tabere gigantice și ar putea discuta – adică minoritatea care deține tehnologie și majoritatea care nu are acces la ea –, e aproape sigur că n-am rîde cu toții la aceleași glume. Dar e absolut sigur că nu ne-am înțelege asupra semnificațiilor cuvintelor „umanism“ și „democratizare“. Unii din tabăra care beneficiază de tehnologie, poate mai cinici din fire, vor spune, după acest dialog improbabil, că „lumea a mers înainte, întotdeauna, printr-o minoritate. Așa e modelul profund al umanității. Unul cu victime colaterale“. Pe cînd cei din tabăra cealaltă, poate la fel de cinici, vor spune că „nu e nici o problemă. Venim ușurel peste voi, să vedem dacă marile noțiuni, cele despre ființa umană aflată în centrul atenției și preocupărilor, se mai verifică“.
Da, tehnologia are un ritm de dezvoltare amețitor. Ea atinge, într-un fel sau altul, toate colțurile acestei lumi. Energia acestui fel de a fi se manifestă chiar și în locuri în care el nu a reușit să ajungă, cumva, fizic. Și nu, tehnologia nu e ceva care trebuie demonizat, oprit, interzis. Ci scrutat, cercetat, analizat, cu puterea maximă pe care o are ființa umană pentru așa ceva. În sensul acesta, atunci cînd asumăm marile descoperiri contemporane – cînd ne bucurăm de comunicare și informație în cantități deja greu de măsurat, cînd celebrăm pe bună dreptate ideea de democratizare, în înțelesul ei atît de larg –, ar trebui să acceptăm, să înțelegem că s-a democratizat și ticăloșia.
Pentru că accesul la a face rău, dar și inspirația de a materializa răul în cele mai neverosimile chipuri ale sale s-au democratizat și ele. Iar confortul intelectual de a pune o etichetă pe acest fenomen, indiferent cum s-ar numi el, e profund insuficient și malign. Etica nu are deloc același ritm de dezvoltare și propagare ca acela de care dispune tehnologia. Oricît de moderne și de sofisticate vor fi fiind azi disciplinele umanului, ideea de etică rămîne, deseori, ceva ca o „romanță cu parfum“. Se bucură de o oarecare apreciere, dar nu intră în entuziasmul democratizării. Ba chiar unora li se pare că îl subminează. De-abia de aici încolo începe adevărata discuție. Una care, conform unei vorbe celebre, „e prea importantă pentru a fi lăsată pe mîna universitarilor“.
Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.
