Demitizarea şi feminizarea Revoluţiei din '89, pe unde radio

Dragă dilematicule, cu regret întrerup o vreme şirul misivelor către preşedintele Senatului (prilej de a mulţumi celor ce cred că omul se-achită bine de sarcina de personaj literar!), cît pentru a da literă unei poveşti pe care, de cînd o aflai, cu greu o mai ţin în frîu. Contextul ei? Revoluţia română! Decorul? Radioul naţional. Personaje principale? Cîteva, dintre care numai unul merită efectiv atenţie. Morala acestui episod ce niciodată nu va apărea într-o carte de istorie? Tocmai că lesne veţi înţelege de ce multe dintre detaliile pilduitoare ale trecutului nu rămîn în cărţi! Aşadar, sîntem în ziua de 22 decembrie '89, după prînz. Un vînticel de libertate dinspre Timişoara şi palele unui elicopter ce tocmai tăiase cerul aduseseră vînzoleală în Bucureşti, drame şi speranţe, soare şi fum, eroi şi cabotini cît cuprinde. La fel şi pe strada fostă a Nuferilor, actualmente Berthelot, la sediul Radioului. În acele ore de haotică şi frumoasă victorie, pătrundeau aici mai mulţi oameni: unii chemaţi şi alţii nu, unii cu treabă şi alţii ca să se afle în treabă, unii ca să se adreseze poporului şi alţii ca să se audă vorbind. În nebunia momentului, unii au şi primit arme - evident, ca să apere instituţia de terorişti! În scurtă vreme, dintre ei s-a selectat un nucleu de oameni hotărîţi, cu idei în privinţa lichidării cuiburilor de inamici din cartier (de altfel, dintr-un bloc de peste drum chiar se trăgea în biroul în care ar fi trebuit să fie directorul instituţiei - dar nu era, pentru că atunci Radio-Televiziunea avea o conducere comună, în frunte cu directorul Petre Constantin, care mai mult stătea prin Dorobanţi). Nu mai lungesc vorba: acest nucleu din Radio s-a instalat la etajul 2, în biroul fostului redactor-şef - o încăpere lunguiaţă, cu geamurile dînd spre faţada din Berthelot. Acolo s-a instalat nucleul şi acolo a tot rămas, zile în şir. Afară curgeau inedite evenimente: prinderea şi împuşcarea Ceauşeştilor, Iliescu făcea furori, Mazilu făcea valuri, pe Marin Ceauşescu îl sinucidea Viena, Roman uimea la Bucureşti ziariste franţuzoaice, pe tarabe ruginite ziarele vindeau tiraje imense, venea şi trecea Revelionul, fondul "Libertatea" se umfla, studenţii se înfiorau, armele tăceau, difuzoarele bubuiau Jos comunismul şi Dansando Lambada - un al treilea refren nici că mai exista. Zilele treceau deci, iar trupa de apărători din Radio nu mai părăsea incinta; revoluţionarii din biroul lunguieţ nu mai scoteau capul decît cît să meargă, ca tot omul, la wc; aici, la etajul 2, aici dormeau, aici mîncau, aici mai beau cîte ceva, aici se triau ajutoarele ce începuseră să vină, de aici răzbăteau prin Radio ucazuri verbale, aici chiar au şi organizat vreo două şedinţe cu angajaţii. Cît despre aceştia din urmă: care mai eliberat, care mai timorat, care mai bucuros, care mai fricos, care cu voce de aur, care cu trecut de plumb, aceşti oameni aşadar aproape că acceptaseră ca pe un dat directoratul brigăzii de revoluţionari înarmaţi. Pînă într-o zi (să fi fost vreo două săptămîni de la începutul ostilităţilor şi cam tot atîtea de la sfîrşitul lor). Oare toţi angajaţii Radioului se împăcaseră cu provizoratul ce ameninţa să dureze acolo, la etajul 2? Ei bine, nu! Totul s-a curmat scurt în dimineaţa în care, înarmată cu un teu, cu cîrpe şi găleţi, în faţa atîtor guri de foc din încăpere, singură în faţa atîtor bărbaţi cîţi se aciuiseră în noul post de comandă din biroul lunguieţ, tanti Florica - una dintre femeile de serviciu ale Radioului - a dat uşa de perete, a rotit privirea ei nr. 7 bis şi a zis... Mai înainte de a afla ce-a zis, imaginaţi-v-o puţin: tanti Florica era mărunţică şi rotunjoară, uşor saşie şi foarte voluntară (dovedise vreo doi soţi şi creştea vreo şapte copii), avea patru clase primare şi trei masterate în umor. Ei bine, această femeie, atunci, în acea dimineaţă de ianuarie '90, a dat uşa de perete, i-a fixat cu unul dintre ochi pe revoluţionari şi le-a zis: Măi băieţi, gata, mai vine omul, dar mai şi pleacă, voi n-aveţi casă?, ce Dumnezeu e-aici?, voi nu vedeţi cum pute?, mai e puţin şi vă mănîncă şobolanii, hai, toată lumea afară! Şi, mai înainte ca brigada să se dezmeticească, a pus teul ei vrăjit în mişcare, scoţînd de prin cotloane leşuri de sticle goale, scrumiere din conserve goale, resturi de pîine, mucuri de ţigară şi alte teribile reminiscenţe ale unei prea enigmatice revoluţii consumate. Spăsiţi, cu armele în mînă şi cu cozile-ntre picioare, relativ ruşinaţi de ce lăsau în urmă, foştii apărători s-au împrăştiat care unde-a putut. O revoluţie se termina, un deceniu nebun stătea să-nceapă! În anii următori, tanti Florica va ajunge la BBC, unde va cîştiga - tot cu teul - cam cît noii şefi din Berthelot, fostă Nuferilor. ...Iară eu încalec acum pe-o şa şi vă urez Ani cît mai mulţi! şi revoluţii cît mai rare.