De neamul fălcuţenilor
Colegul meu de la Portugheză, Jimmy Fălcuțeanu, mergea supărat, în urmă cu două săptămîni, prin facultate. Mi-a zis (cam răstit, am avut senzația!) că are nevoie de diverse hîrtii, în vederea schimbării numelui de familie. „Asta – cu numele de familie – este, la noi, o tragedie care se perpetuează, aidoma unui blestem, de la o generație la alta“, a precizat nervos. „Pe stră-străbunicul meu patern, țăran de lîngă Cîmpina, îl chema Nicolae Fălcuțoglu. A plecat dorobanț în Războiul de Independență de la 1877. Pe front, văzîndu-i numele, unui locotenent i s-a năzărit că bietul om ar fi turc. Cică terminația -oglu, spunea ofițerul, ar fi echivalentă, în turcă, a terminației românești -escu, adică fiul celui identificat în rădăcina cuvîntului. N-a contat că ăla era aici Fălcuț, un bolfeu neaoș, cum ar veni. Nu! Pur și simplu, l-au luat pe sus, într-o zi, mai mulți soldați și l au dus la o biserică ortodoxă dintr-un sat bulgar, unde l-au botezat, practic, a doua oară (evident, bătrînul fusese botezat de părinți la naștere!). Naș i-a fost chiar locotenentul lingvist. Stră-străbunicul a devenit astfel Mitică Fălcuțescu. Ce nebunie pe el, la ieșirea din armată, cînd a trebuit să-și schimbe numele și în acte! A umblat, năuc, pe la tribunalele noului regat autonom, să-i fie oficializată identitatea recentă.
Ca atare, străbunicu-meu s-a născut Fălcuțescu. Pleacă și ăsta, în 1916, cu batalioanele muntenești, care au trecut primele Carpații. Nu se știe ce birocrat stupid l-a înregistrat, la înrolare, Falcuzep. Cum se aude, fără diacritice, fără nimic. Toți îl credeau spion maghiar, strecurat în oștirea română. Noroc cu retragerea, că, pesemne, la un moment dat, l-ar și fi executat pentru trădare. Din înfrîngere n înfrîngere, a aterizat, cu guvernul refugiat cu tot, la Iași (asta explică de ce familia mea a rămas ulterior în oraș!). După război, s-a lepădat de Fălcuțescu. S-a dus la judecătorie și s-a transformat în Fălcuțică. Sică Fălcuțică. Cine l ar mai fi putut suspecta acum de antiromânism? Pe el, cît a mai trăit măcar, într-adevăr, nimeni, dar pe fiu-său, adică pe bunicu-meu, Ghiocel Fălcuțică, au năvălit literalmente furiile Infernului antic. La începutul anilor ‘40, oficialitățile fasciste l-au bănuit rom și l-au parașutat la muncă silnică, în Transnistria. Probabil că ar fi fost, ultimativ, executat, dacă nu-l remarca un colonel neamț, Helmut Bernbach, pentru felul în care gătea. L-a luat sub aripa sa și, mai apoi, l-a trimis, eliberat, la Iași. Bunicul și-a schimbat, desigur, numele imediat. S-a transformat în Cristian Fălcuțeanu! A făcut însă și o greșeală cumplită, cu repercusiuni la urmași.
În amintirea ofițerului german salvator, l-a botezat pe taică-meu Helmut. Helmut Fălcuțeanu care, așa cum știi, a lucrat o vreme în diplomația ceaușistă. Tata vorbea excelent patru limbi și a ajuns secretar doi de ambasadă la Lisabona (acolo am învățat eu, în copilărie, portugheza!). Fericirea noastră n-a ținut mult. La o recepție de zi națională în capitala Portugaliei, a participat și bătrînul meu. Ca băgător de seamă, bineînțeles, întrucît mahării erau alții. Blitz-uri pretutindeni. După un timp, un fotograf s-a apropiat de el și i-a zis, în engleză, să-i scrie pe ceva adresa unde dorea să-i expedieze instantaneul în care-l surprinsese în preajma președintelui Francisco da Costa Gomes. A adăugat că toată povestea se rezolva prin achitarea, pe loc, a sumei de fifty American dollars. Observînd că taică-meu se uita la el imbecilizat (tata fusese, de fapt, șocat la auzul sumei pe care trebuia să o cedeze micului afacerist – cincizeci de dolari reprezentau salariul lui pe o lună întreagă!), fotograful a revenit arogant, silabisind cuvintele: Five and zero dólares. Apoi, a desenat, disprețuitor, un cinci și un zero în aer. Asta l-a înnebunit pe bătrîn, care, cum ziceam, era poliglot. A uitat de diplomație, de țară, de familie, de datorie și mi ți l-a umflat pe pozarul obraznic…
A fost nevoie de șase agenți din trupele de elită ca să-l potolească. Scandal, expulzare, anchete peste anchete! Și încă astea n-ar fi fost mare lucru. Da’ unul de la Externe, zărindu-i prenumele german, ar fi sugerat, într-o ședință, să fie pus pe lista sașilor vînduți RFG-ului, ca astfel să se scape definitiv de el. Din nou, investigații, audiențe, hîrtii. Tata, cam nebun din fire, trebuie să admit, s-a dus și el atunci la Starea civilă și și-a schimbat numele, însă nu cel de familie, precum predecesorii săi. A renunțat doar la Helmut. Și-a zis, ostentativ, John. Cum pe mine mă botezase deja, de cîțiva ani, Jimmy, se poate crede că Fălcuțenii ieșiseră, în sfîrșit, din zona crepuscular-europeană și se americanizaseră cu succes. Vise deșarte! A trebuit să vii tu (interlocutorul mi-a aruncat, subit, o căutătură piezișă care m-a înfiorat – n.m.!), cu articolele tale din Dilema veche, unde ai numit Fălcuțeanu (nu știu exact locul, că nu te citesc!) un motan vagabond. Profa de română a lu’ fiu-meu – o fraieră – e fana ta și a povestit, hlizindu-se, articolul în clasă. A subliniat ideea că Fălcuțeanu ar fi nume de cotoi. Băiatul meu a ajuns batjocura școlii și, prin urmare, din cauza ta, trebuie să ne schimbăm numele! Am terminat-o cu Fălcuțele!“ Jimmy s-a oprit aici cu aer solemn.
Apoi a concluzionat: „Eu voi fi de acum Marcel Torent.“ M-a abandonat, cu gestică ofuscată, pe coridorul facultății. Peste cîteva zile, am aflat o veste tristă. Profesorul Fălcuțeanu fusese arestat. Dintr-o confuzie, indubitabil! Se pare că Marcel Torent ar fi fost numele unui infractor căutat prin Interpol. Român get-beget de data aceasta.
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Studii de anglistică şi americanistică, Editura Junimea, 2016.
