De la naţiunea etnică la elogiul diversităţii
E altă lume! - exclamă, extaziată, o colegă care nu mai fusese niciodată la Timişoara. Şi este, fără doar şi poate, o diferenţă de care bănăţenii sînt primii (după cum bine ştim cu toţii) îndreptăţiţi să fie mîndri. Pînă la a afişa un slogan electoral "liberal" de genul "Banii timişorenilor să rămînă în Timişoara!". Şi pînă la a redacta postere mobilizatoare semnate "naţionaliştii autonomi". Văzută dinspre Banat, România ne apare, în interpretarea istoricului Victor Neumann, ca o naţiune excesiv de etnică, o Kulturnation de tip romantic, ce a sacrificat cu desăvîrşire diversitatea pe altarul continuităţii şi unităţii "poporului", integral şi exclusiv "român". O naţiune care, astfel, nu numai că şi-a ratat modernitatea, dar a căzut şi în păcat. O naţiune care intră la rubrica "aşa nu" a construcţiilor politice moderne, în opoziţie cu naţiunile franceză, engleză sau olandeză, care intră la rubrica "aşa da". Există, indubitabil, un mare adevăr aici, în măsura în care ştim cu toţii că sîntem o "naţiune etnică", de "tip german", şi nu de "tip francez", care s-a construit în jurul crezului independenţei colective (a "poporului"), şi nu al celui de sorginte franceză al libertăţii individului. De asemenea, ştim că Marea Unire a fost un şoc de diferenţă la care administraţia centrală a reacţionat, în final, cu un exces de centralism unificator. Dacă toate acestea sînt adevărate, "tot adevărul" este însă ceva mai complex şi mai nuanţat şi plasează România printre "modernităţile alternative" ale Europei, construite şi consumate cu bunele şi relele lor specifice. Văzut dinspre Timişoara, Banatul apare ca marea excepţie în acest peisaj naţional, ca pămîntul făgăduinţei multietnice, ca spaţiu al diversităţii şi coabitării paşnice prin excelenţă, ca regiune de "conflict zero" - după cum îi place Adrianei Babeţi să amintească ori de cîte ori are ocazia. Există şi aici o indubitabilă doză de adevăr, căci Banatul a fost o zonă de extraordinară convieţuire etnică. Paradoxul - ca şi în alte cazuri - este că elogiul diversităţii pare să fie direct proporţional cu stingerea chiar a acestei diversităţi, prin plecarea masivă a "etnicilor", în primul rînd cei germani. Pe de altă parte, este şi o doză mare de excepţionalism bănăţean în această viziune, măcar pentru faptul că potenţialul de conflict şi cel de pace ale unei populaţii depăşeşte cu mult capacităţile de măsurare ale prea firavelor ştiinţe sociale, verdictul de "potenţial conflictual zero" fiind mai degrabă un (frumos) mit politic decît o constatare empirică. În plus, este ca şi cum o femeie tînără, frumoasă, inteligentă şi bogată ar ţine morţiş să se prezinte şi ca o primadonă cu o voce unică în lume. Banatul are suficiente calităţi pentru a nu mai avea nevoie să aspire şi la titlul (iluzoriu) de paradis mondial, unic şi măsurabil, al diversităţii. Acelaşi "excepţionalism" bănăţean ni se înfăţişează ceva mai realist în ingenioasele măsurători (cu toate limitele asumate ale unor astfel de "indicatori") realizate de Alin Gevreliuc. Acesta a măsurat, de pildă, "gradul de vandalizare anonim" în mijloacele de transport din şapte mari oraşe ale ţării sau "scuipatul comunitar", adică "ponderea celor care, din totalul oamenilor care aşteaptă autobuzul în acelaşi tip de zonă, la aceeaşi oră, vreme de 30 de minute, scuipă natural, fără să se sinchisească". Ei bine, Timişoara este detaşat cel mai "civilizat" oraş din ţară, Bucureştiul şi Craiova fiind oraşele cu cel mai scăzut grad de civilitate, avînd indicatori între 3 şi 6 ori mai mari decît cei înregistraţi în oraşul de pe Bega. Mai interesante pentru povestea noastră sînt însă răspunsurile la întrebarea "Aţi vota pentru un candidat la Primărie care este (provine) din...?". Se pare că aproape toţi bănăţenii ar vota cu un candidat originar din propriul judeţ; urmează apoi, în ordine, cei provenind dintr-un judeţ limitrof, din Transilvania, apoi germanii, sîrbii, maghiarii, evreii şi bulgarii şi de-abia după aceea muntenii, oltenii şi, pe ultimul loc, moldovenii. Diferenţa "bună", valorizată, pare a fi deci cea etnică, diversitatea intra-etnică fiind aşezată în diferenţe regionale mai degrabă dezapreciate. Altfel spus, pentru bănăţeni, în prezent, "străinii" par a fi mai buni decît "fraţii români" din celelalte regiuni ale patriei. Văzută dinspre fascinanta dar neglijata Dobroge, întreagă această problemă a relaţiei dintre centralismul naţiunii etnice şi practicile şi discursurile descentralizate ale diversităţii ne apare, într-un fel, mai clară, căci e lipsită de mizele economice şi simbolice particulare ale Banatului. Este interesant de urmărit, astfel, cum, din "Dobrogea, pămînt românesc", sub efigia lui Mircea cel Bătrîn (a cărui stăpînire se întindea "pînă la marea cea mare", după cum ştim cu toţii), Dobrogea a devenit în zilele noastre, ca şi Banatul (dar mult mai puţin vehement), un "spaţiu de dialog inter-etnic". Un spaţiu pus în scenă şi "branduit" ca atare. Iar aceasta în condiţiile în care, la 1878, românii reprezentau 23% din populaţia Dobrogei (faţă de 25% turci, 35% tătari etc.), iar acum, cînd zona a devenit un spaţiu de discursuri şi practici multi-etnice, această "diversitate etnică" de-abia dacă mai însumează vreo 2-3 procente din ansamblul populaţiei. Dar, aşa împuţinate cum au ajuns, aceste "minorităţi etnice" devin pe zi ce trece mai vizibile, mai active şi mai luate în seamă de către majoritate. Rămîne marea problemă a apartenenţei subiective a membrilor acestor comunităţi, a identităţii lor trăite, care alternează, de cele mai multe ori, diverse identificări mai mult sau mai puţin contextuale, dar dintre care nu lipseşte niciodată cea românească. Ce - şi cine - sînt ei? Ce înseamnă această diversitate etnică tot mai firavă, dar tot mai elogiată şi reinventată? Ce înseamnă "românitatea" în acest context? Şi mai ales în contextul migraţiilor masive din ultimii ani, cînd românii au devenit "diversitatea etnică" a altora? Dar şi în contextul unei imigraţii de care încă nu vrem să devenim conştienţi şi care ne va confrunta cu o diversitate internă de cu totul altă factură? Se pare că, de la istorici şi sociologi la oameni politici, realitatea socială ne-a cam luat-o înainte şi că ar trebui să ne ajustăm puţin instrumentele şi viziunile pentru a fi mai adecvaţi în descrierea şi interpretarea ţării în care trăim. Se apropie 1 Decembrie. La mulţi ani, România!
