De la autentic la <i>genuine</i> sau despre omul glocal

- Ce credeţi că mi-am cumpărat ieri? - mă întreabă, şugubăţ, G., din celălalt capăt al lumii. E un magazin cu artă inuită, unde mai au şi artizanat din diferite colţuri ale lumii, cred că-l ştiţi... - Ei, ce ţi-ai luat? - mă prefac eu curios. - O lingură de lemn! - exclamă G., tot mai amuzat. O lingură de lemn pe care scria "Genuine Maramuresh handcraft"! - Nu scria şi "made in dignity"? - mă interesez eu, dumirindu-mă despre ce este vorba. - Nu, dar avea o etichetă frumoasă, cu un logo pe ea. Şi fără tricolor... Încep să-mi imaginez. O lingură cioplită în lemn, "artizanal", nici prea mică, nici prea mare, cu ceva însemne pe care le mai vezi încă pe porţile maramureşene, numai bună să atragă turistul global cu farmecele locale ale unui ţinut exotic. Dar pe care nici un etnograf respectabil din România nu ar fi acceptat să o numească autentică. Lungul drum al autenticului către "genuine" - mai meditez eu, jumătate ironic, jumătate căzut pe gînduri. Autenticul a însoţit de la început, ca un cîine de pază, discursul folcloric - şi naţional - despre tradiţii. Împrumutat din limbajul juridic (la notar, de pildă, te duci să-ţi "autentifice" nişte acte), termenul sugera conformitatea cu originalul. Şi era folosit de etnografi şi alţi "experţi" pentru a autentifica "adevăratele" tradiţii şi a le feri astfel de orice "fals", de orice contrafacere. Tradiţiile noastre populare erau garantate astfel ca originale şi originare, ale noastre, ale tuturor şi dintotdeauna. Acest "dintotdeauna" semnifica astfel durata istorico-mitică a naţiunii, iar faptul că aceste tradiţii erau "ale noastre" punea în scenă o anumită unitate culturală a acestei naţiuni - sau măcar reprezentau aceste tradiţii ca pe un soi de metonimii ale acestei unităţi. Aşa cum s-a întîmplat, de pildă, cu faimosul Căluş, devenit, iată, patrimoniu UNESCO în numele întregii Românii. Acest discurs constitutiv construcţiei naţionale impunea astfel, implicit - şi inevitabil, probabil, la acea vreme - un soi de creaţionism cultural, în care faptele tradiţionale erau date dintru începuturi, dimpreună cu poporul care le-a creat şi pe care continuă să-l reprezinte. Tradiţiile erau la popor şi poporul era tradiţie... Opusul tradiţiei (autentice) devenea astfel inovaţia, bănuită prin definiţie de neautentic, deci de kitsch, un soi de fals fără valoare. Unii folclorişti mai operează şi astăzi cu aceste dihotomii tranşante, aflîndu-se astfel în mare dificultate de a se apropia de tot ceea ce reprezintă schimbare socială. Mult mai tîrziu, un istoric (Eric Hobsbawm, un soi de Darwin al tradiţiilor), a răsturnat această paradigmă, propunînd ceea ce el numea "tradiţii inventate", invented traditions. "Conceptul de Ťtradiţii inventate» - îşi aduce el aminte - a început să intereseze cîţiva istorici în anii 1970. Aceştia erau impresionaţi de faptul că anumite practici sociale noi, ritualizate sau exprimate simbolic, care erau construite în mod deliberat şi care apăreau adesea într-o perioadă scurtă şi databilă de timp, revendicau totuşi o continuitate cu trecutul. Am vrut să arătăm că aceste inovaţii ascunse în spatele aparenţei de vechime nu ţineau de ceea ce teoria modernizării numeşte Ťsocietăţi tradiţionale», ci făceau parte integrantă din societăţile contemporane." Altfel spus, tradiţiile (cel puţin anumite tradiţii) erau "invenţii" prezente, încercînd să stabilească punţi de legătură şi continuităţi cu trecutul, dincolo de marea ruptură a Modernităţii. Această nouă grilă de lectură a făcut vogă. S-a răspîndit în toată lumea (nu însă şi la noi...) şi a fost folosită în toate ocaziile. Dacă înainte totul era - sau trebuia să rămînă - tradiţie, acum totul era invenţie, construcţie socială neîncetată, atribuită de regulă unor elite manipulatoare şi unor jocuri de putere omniprezente. Tradiţia devenise un mecanism universal. Unul dintre primele lucruri pe care le-am învăţat astfel după 1990 a fost să evităm cu orice chip termenul "autentic" şi să semnalăm imediat, cu degetele în aer, trei rînduri de ghilimele ori de cîte ori am fi întrebuinţat cuvîntul "tradiţii". Dar piaţa le reglează pe toate, după cum ne învaţă economia liberală. Piaţa mondială sau mondializată, de data aceasta. Ea a trecut la marketizarea tradiţiilor, transformîndu-le pe acestea într-o marfă existentă pretutindeni şi vandabilă oriunde. Doar că pentru a căpăta această "plusvaloare" globală, marfa numită "tradiţii" a trebuit, în mod paradoxal, să fie re-localizată. Nu poţi vinde cu succes aceleaşi "creaţii populare" în toate tîrgurile din lume dacă aceste produse nu sînt garantate pretutindeni ca locale, de la faţa locului. Alţi "experţi", globali de data aceasta, legitimează creaţiile artizanale ca fiind "genuine" şi astfel bune pentru piaţa mondială. Artizanul de succes trebuie astfel, la rîndul său, să se înfăţişeze ca un soi de spirit al locului, să-şi declame identitatea încăpăţînat locală pentru a putea fi acceptat la bursa universală de valori tradiţionale. Dincolo de particularităţile domeniului, această "glocalizare" a tradiţiilor poate fi citită şi ca o parabolă a condiţiei noastre, a tuturor. În orice caz, devine problematic pentru om să-şi mai găsească locul...