De gardă înaintea Crăciunului
Era tot frig, ca acum, iar noi făceam gărzi nesfîrșite: patru ore veghe, patru ore gardă, patru ore somn, patru ore veghe, patru ore gardă și tot așa. Dormitoarele cu paturi suprapuse în care eram „cazați“ în perioada a gărzii duhneau acru, un miros care parcă mi-a rămas lipit de creier. Cu bioritmul dereglat de un asemenea program, ni se părea că trecem printr-un fel de vis continuu, tulbure și de care nu ne puteam scutura. Inspecțiile ofițerilor de serviciu erau mai dese decît în dormitoarele obișnuite. Uneori aveam parte de descinderi nocturne, iar odată, în miez de noapte, între două gărzi, am fost treziți de un maior care a deschis ușa, în exces de zel, voind să se asigure că totul e în ordine. În lumina de pe hol a zărit lucind baioneta unei puști agățate de marginea unui pat. Unul dintre noi își părăsise postul, cu armă cu tot, și venise în dormitor să se culce. Maiorul „s a prins“ imediat despre ce era vorba și s a pornit să urle înfiorător, trezindu-ne pe toți: „Cine ești dumneata? Ce-i cu arma aia, e încărcată? De ce nu e la rastel? O să dai socoteală, tovarășe soldat! Ți ai părăsit postul, nu-i așa?“ Dacă n-ar fi lăsat pușca la vedere, colegul meu ar fi scăpat, probabil. Așa, s-a trezit cu zile de arest și cu amenințarea tribunalului militar. Iar în vremea aceea nu știai niciodată cît de departe se poate ajunge cu pedepsele, pentru te miri ce. Oricum, ofițerul cu pricina i-a făcut destule necazuri. Nouă, celorlalți din dormitor, ne-a spus că trebuia să-l denunțăm (ceea ce, evident, nici prin cap nu ne trecea), că sîntem complici la o infracțiune și așa mai departe. Ne-am apărat spunînd că dormeam. El a replicat cum că soldatul aflat în corpul de gardă ar trebui să fie vigilent în permanență, chiar și cînd doarme. O absurditate tipică acelui mediu.
Oricum, programul acela nu era de natură să ne facă vigilenți nici cînd eram treji. Ba, din contra, ne dădea o permanentă stare de picoteală. Am fi dormit non-stop, adică și în timpul veghei (care naiba știe la ce folosea), și chiar în post. În dormitor nu era destul aer, în post era prea frig. Locurile de gardă erau niște foișoare de beton amplasate în punctele strategice ale zidului care împrejmuia unitatea. Acolo găseam agățată cîte o șubă care trebuia pusă peste mantaua militară. Șuba era îmblănită, dar veșnic udă, pentru că stătea numai afară. Era așa de grea și incomodă că, odată pusă peste manta, aproape că nu ne mai puteam mișca. Să apărăm unitatea? Cum? Și mai ales de cine și de ce? Zăceam acolo într-un fel de amorțire înfrigurată și umedă. Se întîmpla să adormim pur și simplu de-a-n picioarelea. Singura grijă era să fim pe fază cînd venea vreo inspecție, să facem somațiile regulamentare, să cerem parola și apoi să i salutăm pe comandantul gărzii și pe ofițerul de serviciu. Într-o zi am descoperit că în apropierea foișorului meu de pază era o magazie plină de fîn. În mintea mea înghețată și somnolentă s-au format conexiunile inevitabile care trebuiau să se facă. Am început să car ca o furnică fînul în foișor, pînă cînd l-am umplut binișor. M-am așezat apoi acolo ca într-un culcuș. Aveam grijă să-mi țin ochii deasupra marginii de beton, așa încît să pot vedea și ce se mai întîmplă prin jur. Cred că am fost repartizat în acel post preț de vreo săptămînă. În zilele mai frumoase, cînd nu ploua, nu burnița, nu ningea, țin minte cu cîtă delectare citeam Frații Karamazov. Citeam și ațipeam. Fînul era moale și îmi ținea de cald. Eram de-a dreptul fericit. Încîntați erau și cei care veneau să mă înlocuiască, o dată la patru ore. Zona de pază nu se limita la acel foișor și, cînd vedeam că vine cineva în control, aveam abilitatea de a-i ieși în întîmpinare, așa încît să-l țin departe, să nu cumva să vadă „amenajarea“. S-a întîmplat asta de cîteva ori. Într-o noapte însă, controlul m-a luat prin surprindere. Am somat cît am putut de fioros și m am dat repede jos din foișor cu pușca în mînă. După saluturile de rigoare, ofițerul a început să mă întrebe, chipurile grijuliu, dacă mi-e frig, dacă mi-e somn. Mi era și una și alta, dar bineînțeles că am răspuns militărește: „Nu, să trăiți! Servesc patria!“ Am adăugat în gînd înjurătura de rigoare la adresa oricărui superior. În timpul ăsta însă, pe comandantul gărzii l-a apucat curiozitatea să se apropie de foișor. Și deodată l-am auzit rîzînd: „Ia veniți, tovarășe căpitan, să vedeți ce și-a făcut ăsta aici“. Ofițerul a mers și el acolo și a văzut fînul. Întîi l-a pufnit rîsul, apoi a luat o mină serioasă și m-a întrebat: „Ți-ai făcut iesle înainte de Crăciun? Te crezi Iisus Christos? Ia mișcă-te și du tot fînul înapoi de unde l-ai luat. Executarea!“ M-am supus imediat, cu frica-n sîn de ce represalii mai puteau urma. Am avut totuși noroc, nu s a mai întîmplat nimic. În ziua următoare, după ce ofițerul respectiv a ieșit din tură și eu am intrat din nou în gardă, la același post, am dus fînul înapoi în foișor. Că prea mă obișnuisem cu confortul.
