De ce urîm animalele
Aproape că nu există șantier să nu văd scena asta: dintr-odată, unul din studenții în practică exclamă: uite! ce drăguț!…, iar unul dintre muncitori strigă imediat: omoară-l, dă-l în… Sînt două secunde care te pun pe gînduri. Pentru orășeni, coada unui șoricel, moaca unui bursuc, piciorușul unui -arici sînt încîntătoare, sînt, cu un termen tehnic, aww. Țăranilor angajați pe perioada șantierului, ele le declanșează însă instantaneu un fel de ură ancestrală. Literalmente, acolo unde orășeanul se apleacă să vadă mai bine blana înspicată a șoricelului de cîmp care apare dintr-o bortă în peretele secțiunii, țăranul pune repede mîna pe cazma ca să îi zdrobească capul cu lovituri repetate. Afli tot timpul că pasărea nu știu care, cutare insectă, puiul nu știu cui au caracteristica de a distruge ce ai mai drag pe lume, lăsîndu-te fără hrană, fără lumină, fără prieteni. Animalele otrăvesc fîntînile, rod cablurile, sînt inamici în fel și chip ai recoltei, ai grădinii de legume și ai acelor prelungiri naturale ale oricărui om serios care sînt animalele domestice. De-asta în locuri foarte diferite există obiceiul de a spune foarte clar muncitorilor, la începutul șantierului, că nu au voie să omoare animale. E adevărat că, în rare cazuri, acest lucru trebuie spus și studenților, de exemplu în ce privește șerpii de la Histria, care sînt, pe de-o parte, neveninoși (foarte rar să migreze pînă aici vipera de la Babadag) și, pe de alta, protejați pentru că situl este în rezervația Deltei Dunării. Am filmat de mai multe ori seara, în cetate, șerpii alunecînd pe mozaicul nișelor din Terme, intrigat de bizarul efect sinestezic al solzilor lor pe teserele colorate. N-o să spun că am prins drag de ei și că-mi venea să-i scarpin între urechi, dar am simțit clar că a te putea afla în prezența nemijlocită a vieții altuia, oricît de diferit, este un privilegiu. Animalele, bineînțeles, nu prea simt același lucru față de noi. Pe situri, cînd nu sînt panicate, sînt de-a dreptul blazate. În teatrul de la Pompei, pustiu în decembrie cînd am vizitat eu situl, dormea fără anxietăți un cîine vagabond, iar în muzeul etrusc Villa Giulia din Roma am dat peste o pisică picotind agresiv sus pe un leu de piatră de secol VII î.Hr. Orice Weltanschauung ar avea aceste animale, nu cred că turiștii ocupă un loc central acolo. Pe de altă parte, am avut onoarea să cunosc un măgăruș marocan care chiar mă băga în seamă. Cîțiva din muncitorii noștri veneau călare pe măgăruși, cu picioarele aproape atingînd pămîntul, și apoi îi legau de măslini. Unuia din ei îi dădeam în pauză cîte un măr, din care mușca direct de la codiță.
Păsările sînt peste tot, chiar dacă nu se amestecă în viața noastră de șantier. În Turcia e plin de pupeze, de pildă, care au convingerea intimă că aripile nu sînt esențiale pentru zbor. În aer și le strîng deodată pe lîngă corp și constată cu stupoare că o iau drept în jos, drept care dau iar din aripi cu disperare. Aceeași chestie și cu creasta, pe care o deschid și o închid ca un copil care vrea să vadă cît mai rezistă arcul de la jucărie. La Troia, am văzut odată cinci gaițe așezate în zigzag, ridicol de corect, pe un gard, și una în fața lor ținîndu le un discurs despre cum să se țină de prostii cu o eficiență mai mare. Tot acolo, o bufniță a aterizat chiar în fața mea în mijlocul cărării, la 5,30 dimineața. Nu numai că n-am mai văzut bufnițe să facă așa ceva, dar cînd m-am apropiat, ea a zburat cîțiva metri mai departe și s-a uitat iar la mine din drum cu dispreț birocratic. A țopăit în felul ăsta de patru-cinci ori. Mi-e clar, undeva o secretară contemplă dosarul meu incomplet și-l dă deoparte. La Histria, într-o zi a trecut pe deasupra capului nostru, la doi-trei metri, un stol de lebede. A durat o secundă, dar a fost un eveniment excepțional, pe care n-am cu ce să l compar. Nimic legat, de fapt, de estetica vizuală a celor zece păsări albe. Ce m-a țintuit acolo a fost zgomotul pe care îl făceau lebedele în zbor, un zgomot de o bogăție fantastică, produs de articulațiile unei misterioase tîmplării de oscioare și cartilaje și mai ales de sumedenia lor de pene muzicale. Zgomotul vieții altcuiva, zgomotul unui animal viu cînd se mișcă; în liniștea de lîngă Sinoe, această mică simfonie tehnică nu era departe de o revelație. Era ca și cum pe deasupra capului ne trecea, de fapt, o navă pe care se înălțau toate pînzele, cu odgoanele trosnind și o întreagă încărcătură de nuci de cocos duruind în cală. O epifanie a altui corp, care în ultimă instanță este epifania propriului tău corp. Acum mă văd silit să recunosc: cu lebedele n-au nimic oamenii locului, ba din contra. Din cîte am înțeles, le mai prind vulpile și, în felul ăsta, nu mai dau atîta iama în găini.
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Trecerea, Cartea Românească, 2016.
Foto: wikimedia commons
