De ce simţim ceea ce simţim
New Orleans-ul este, azi, mai plin de muzică şi de aceea oamenii simt mai mult. Simt frîngerea inimii, nostalgia, empatia, generozitatea, furia, uimirea, amuzamentul, bucuria şi disperarea. Simt toate acestea atît timp cît durează cîntecul, iar unele melodii reverberează sub ţeasta noastră mult timp după ce muzica a încetat. În principal, iubitorii de muzică simt iubirea pentru lucrurile pe care muzica ne invită să le iubim: ceilalţi oameni, copaci, iarbă, rîuri, păsări, animale şi aer proaspăt. Fără muzică, nu simţim cu adevărat aceste lucruri. Putem spune că le simţim, dar nu e tocmai adevărat. Se poate spune acelaşi lucru şi despre cărţile bune: te fac să ai sentimente pentru oameni pe care, altfel, n-ai da doi bani. Tot aşa şi filmele: vezi tipi duri, care tocmai au omorît pe cineva, plîngînd la loviturile sorţii pe care le îndurau nişte personaje fictive interpretate de un actoraş. Sau vezi pe cineva (chiar tu însuţi) privind poza unui prieten de şcoală pe care nu l-a mai văzut de un car de ani şi îl podideşte sentimentul. Pe de altă parte, din lumea reală plouă cu veşti şi nimeni nu se simte mişcat. Au mai fost ucişi cinci sute de irakieni. Au murit 50 de soldaţi americani. Zece mii de victime în urma unui cutremur undeva, în Pacific. Autobuze pline de copii se prăbuşesc de pe stînci. Mineri prinşi în galerii, în Peru. Alunecările de teren distrug un oraş de dimensiuni medii în Asia. Un milion de oameni strămutaţi din casele lor pentru a face loc unui baraj, în China. Focoase nucleare iraniene înşurubate în rachete balistice cu rază lungă de acţiune. Am simţit cîte ceva cînd au fost ucişi studenţii de la Virginia Tech. Am simţit că am fi putut fi noi în locul lor, sau copiii noştri, şi am simţit pentru o clipă acel fior de gheaţă pe şira spinării care era o componentă zilnică a vieţii americane din anii â70, cînd ucigaşii în serie umblau liberi şi în oraşele americane se stîrneau insurecţii mortale. Şi am compătimit victimele de la VT pînă cînd media şi-a mutat atenţia de la victime la ucigaş. Atunci, naţiunea s-a dedat hobby-ului său favorit: psihologia de fotel, medicina legală domestică, cine ce a făcut şi de ce. Studenţii mei, oameni de treabă, s-au gîndit la victime cînd şi-au scris eseurile despre masacru, dar au fost nesmintit atraşi de ucigaş, ca mai toată lumea, de altfel. O studentă se întreabă unde s-a dus tot testosteronul: în alte circumstanţe, după un meci de fotbal - să spunem - unii dintre cei ucişi ar fi putut fi extrem de agresivi şi ar fi sărit ca nişte tigri asupra adversarilor lor. Puşi în mişcare de bourbon - adaugă autorul - introducînd astfel în discuţie un nou mijloc de autoapărare în campusul nostru: bourbonul. Studenţii nu mai trebuie să vină cu arme la şcoală, trebuie doar să aducă bourbon. Singura chestie e să nu le aducă pe amîndouă. Mai există şi alte opinii, unele extrem de pertinente, dar care cu greu se asortează oricărui sentiment, oricăror emoţii, milostenii sau oricărui alt fel de tremor empatic. Toate acestea se vor schimba de îndată ce cineva va scrie un cîntec despre masacru. Chestia cea mai ciudată este că nu prea ne pasă de fapte, atîta timp cît nu sînt sentimentalizate. Lucrători în domeniul artei, pe baricade! traducere de Ioana AVĂDANI
