De ce pierdem interesul comun?
E doar o senzație. E doar o întrebare care apare din cînd în cînd. De fapt, nu-l pierdem. Pentru că nu ai cum să pierzi ceva ce nu există. E doar scînteierea unei nostalgii, durerea surdă a unei nevoi, amăgirea cu cîte o așchie dintr-o iluzie veche. E sîcîirea, mereu prezentă, a unei absențe.
Dacă vorbești despre comunism și despre schimbările profunde pe care le a produs în noi, mereu se va găsi cineva care îți va explica – în general cu un aer superior – că lucrurile nu stau tocmai așa. Ți se va spune că metehnele care par dobîndite în cîteva zeci de ani sînt mult mai vechi. Că nu comunismul a inventat prostia, ticăloșia, complicitatea maladivă, partea întunecată a instinctului de supraviețuire, cea dotată cu puterea de a merge mai departe călcînd pe cadavre. Sigur că așa e. Sigur că toate astea n-au fost inventate în comunism. După cum nici instinctul de supraviețuire nu e o ctitorie a minților perverse, responsabile cu aducerea pe lume a puterii clasei muncitoare. Nimic din toate astea – și încă multe altele, unele chiar mai rele – nu e străin de ființa umană, în esența ei.
Iar dacă te trezești vorbind despre noi, ăștia de aici, te-ai ars. Ai călcat pe bec. Să nu cumva să aduci vorba despre modificările produse în felul nostru de a vedea lumea, despre schimbările interioare petrecute înlăuntrul celor care au traversat anii de comunism. Fie n-ai „calificarea“ necesară, fie lucrurile stau complet altfel decît le vezi tu. În general, ele stau exact așa cum le vede cel care te corectează, îți spune că nu te pricepi, te dojenește părintește sau te ia direct pe sus și te aruncă afară din discuția pe care o propui, nu înainte de a-ți da și-un cap în gură. Există însă și varianta de a ți se spune, cu un aer flegmatic, îndelung exersat – dar care trebuie să pară improvizație lejeră, reacție spontană –, să cînți la altă masă, pentru că habar n-ai despre ce e vorba. Ești concediat, mai mult sau mai puțin elegant, dar nu înainte de a fi aneantizat un pic, în așa fel încît să-ți piară definitiv pofta de a mai trece pe strada acestui subiect.
Dacă tu zici, în tembelismul tău, că în ultimii ani ai Epocii de Aur se lua curentul electric, ești prost sau răuvoitor. Nu-ți dai seama că în anii regimului comunist s-au făcut adevărate împăduriri cu stîlpi de înaltă tensiune. Nu vrei să recunoști că atunci s-a construit enorm, s-a electrificat gigantic, s-a progresat cosmic. Așa o fi. Dar e o realitate greu de contestat că, prin talazurile de fire, agățate pe codrii de stîlpi, uneori nu „curgea“ nimic. Așa cum nu curgea nici apa caldă de la robinet. Apă caldă care, vreme de cîțiva ani, ne făcea vizite de prietenie doar de două-trei ori pe săptămînă. Și nu ne deranja prea mult cu prezența, dispărînd după vreo două ore. Așa cum cititul la lanternă, la lumînare sau la lampa cu gaz, în inima marilor și glorioaselor cartiere din orașele patriei, nu era deloc o raritate. Tu ai fi vrut, poate, să te speli, să citești, să bei o gură de cafea, să mănînci ceva, să spui liber o prostie, să călătorești prin lumea asta, să trăiești ca o ființă umană a acelor ani. Numai că, în locul tău, cineva hotăra că tu vrei să sărbătorești orice prin muncă și că ceri ferm să ți se ia apa caldă, curentul electric, mîncarea, în așa fel încît să nu mai avem nici o obligație față de ticăloșii de capitaliști.
Cum ai făcut imprudența de a scoate pe gură sau de a scrie așa ceva, cum ai luat o palmă peste bot. Fie ți se spune că n-a murit nimeni de foame în vremea aia, fie ți se explică superior că e destul de ieftinuț să mai faci recurs la chestiile astea. Adică trezește-te la realitate, trăiești într-o lume care nu mai are nici o legătură cu toate prostiile alea, vino-ți în fire, războiul s-a terminat de multă vreme, ești ca japonezul găsit în junglă, după mulți ani, crezînd că luptele continuă. Deci, oricum ai da-o, nu e bine. Sînt unii care cred că atunci a fost vremea aurorală a acestei țări, după cum sînt alții care-ți spun că n-ai suficientă pricepere să te afunzi în răgălii teoretice, în analize despre perioada aia. Fie a fost bine atunci, dar ești un bou și-un trădător că ai altă părere, fie a fost prea complicat de înțeles, iar tu ești total incompetent pentru orice discuție despre subiectul ăsta. În ambele situații, parcă ai luat jucăria cuiva. Și l-ai mai și rănit.
Iar dacă vorbești despre complicitate, lașitate, contribuția voită sau, dimpotrivă, complet inconștientă la edificarea răului, ți-ai dat foc la valiză imediat. Nu există să nu iei o palmă după ceafă. Înseamnă că te erijezi în instanță morală și că dai verdicte. Să nu cumva să amintești faptul că tocmai diferitele feluri de complicitate cu sistemul au născut temperaturile și iritările discuțiilor de azi. Să nu cumva să aduci vorba despre gradele culpei colective, despre cum ne-am îndrăgit stăpînii care ne-au umilit sau despre îngrozitoarea rușine ascunsă în adîncurile multora dintre noi, o rușine care iese la suprafață acum, sub forma unui soi de semeție. Așa că de unde să ceri interes comun? De unde să știi cum e într-o altă societate – departe și aia, la rîndul ei, de a fi perfectă –, dar care nu a trecut prin felul ăsta de experiență?
Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.
