De ce n-a cîştigat Simona Wimbledon-ul – şi de ce l-a cîştigat Federer
Nici nu cred că spera cineva la performanța asta, poate că nici ea însăși. Iarba nu e suprafața ei favorită. Terenul verde e pentru jucătoare puternice, cu serviciu zdravăn, care atacă și vin des la fileu. Pentru cei mai puțin dotați de Dumnezeu cu forță, înălțime și alonjă e mai bună zgura. E suprafața pe care e posibil să te bați pînă la ultima picătură de transpirație cînd ai voință, ești harnic și poți să alergi mult și repede, te poți agăța de mingi imposibile, chiar dacă un talent special sau niște lovituri fantastice nu fac neapărat parte din arsenalul tău de jucător. Zgura e cea care murdărește ciorapii și face să scrîșnească dinții, potrivită pentru tenismanii mai „chinuiți“, cei obligați prin natura lor să muncească mai mult decît alții ca să ajungă campioni. Nadal e „regele zgurii“. Dincolo de faptul că e un jucător cu totul special, nu putem totuși să nu observăm că face parte din categoria celor care par că se chinuie pe teren. Dar poate exemplul cel mai tipic e al lui David Ferrer, jucătorul de doar 1,75 metri înălțime, care a reușit să se mențină multă vreme în top 10, datorită unei dăruiri și unei seriozități (aș spune chiar unei etici a muncii) ieșite din comun. Spaniolii sînt buni pe zgură. Andre Agassi îi numea urît „șobolanii de pămînt“. Lui nu-i plăceau turneele pe zgură, deși s-ar putea spune că, la rîndu-i, era un jucător din categoria „muncitorilor“, mai ales comparat cu marele său rival Pete Sampras, care avea mai mult har.
Revenind la Simona „noastră“, nu mai avem nici o îndoială acum că și ea face parte din categoria celor care trebuie să muncească în plus. Din păcate, nu posedă loviturile năucitoare ale Jelenei Ostapenko, cea care a bătut-o în finala de la Roland Garros printr-un bombardament nonșalant. Nici măcar cu Johanna Konta n-a reușit să se compare la „bombe“. Ea trebuie să alerge mult, să se antreneze mult, să gîndească mereu strategii cît mai eficiente. Conaționalii țin cu ea, dar de multe ori sînt și enervați de jocul ei. Asta, probabil, pentru că au așteptări enorme. Românii vor un nou Năstase, o Nadia, un Hagi sau un Patzaichin. Totul sau nimic. Ei bine, Halep pur și simplu nu are geniul lui Năstase și, să recunoaștem, nici perseverența și încăpățînarea lui Patzaichin, cel care a cîștigat cu pagaia ruptă. Nu e chiar așa, din alte sfere. Dar poate la performanța Virginiei Ruzici, aceea de a cîștiga un turneu de Mare Șlem (cel mai accesibil pentru ea fiind, cum ziceam, din motive de zgură, Roland Garros-ul), ar putea ajunge. Pentru asta, aș zice eu, ca mare amator de tenis încă din copilărie, i-ar mai trebui ceva. Poate o doză mai mare de „nebunie“, de risc, de aventură. O ieșire din rutină, mai ales în meciurile foarte importante. O renunțare, în anumite momente, la nefericitul „tenis procentaj“, care aduce în special puncte și bani, dar mai greu trofee strălucitoare.
Se observă că în epoca actuală sînt multe jucătoare care par a fi buchisit tenisul ca premiantele clasei. Fete care au bătut mingea la perete de milioane de ori și care, în teren, reușesc să dea înapoi aproape orice minge. Atlete desăvîrșite care s-au antrenat alergînd mii de kilometri, sărind la infinit coarda (doar la propriu), au ridicat greutăți și au tras de fiare ore în șir și au respectat toate cerințele științifice pe care li le-au impus antrenorii și preparatorii fizici. Par a fi pierdut din vedere însă că tenisul e totuși un joc. Mă gîndesc la Caroline Wozniacki sau la Angelique Kerber, ca reprezentante de vîrf ale acestui fenomen. Ei bine, cred că și Halep se înscrie în această serie. Kerber, de exemplu, la un moment dat a prins ceva mai mult curaj în jocul de atac, abia pe la 29 de ani, renunțînd la stilul pur defensiv (care de altfel era formidabil). Și atunci a reușit să cîștige două turnee de Mare Șlem și să ajungă pe locul 1 în clasamentul mondial. Asta e poate și calea de urmat pentru Simona. Ar trebui să și lucreze mai mult serviciul, mai ales vulnerabilul serviciu doi (un comentator a reamintit recent o vorbă a lui Pete Sampras extraordinar de adevărată pentru tenismani: „You are as good as your second service“). Să exerseze mai mult drumul către fileu și voleurile. Cu alte cuvinte, să devină ceva mai „periculoasă“ în atac. Și asta i-ar satisface și pe spectatorii cîrcotași. Fiindcă, la urma urmelor, în arenă, oamenii vor spectacol și îi apreciază pe jucătorii care riscă, încearcă tot felul de lucruri și au curaj, chiar dacă mai și pierd. În meciurile sale dinspre sfîrșitul carierei, Ilie Năstase nu mai alerga după toate mingile. Campionii momentului (mult mai tineri ca el) îl băteau, dar el reușea totuși să-i umilească din cînd în cînd cu mingi extraordinare, care-i făceau fericiți pe spectatori. Nu e poate cazul Simonei, dar e și asta o lecție de învățat. În orice caz, tenisul trebuie să fie și spectacol, nu doar o bătălie cruntă, plină de răcnete.
Și după ce am spus toate astea, răspunsul la întrebarea de ce la băieți a cîștigat din nou Federer și de ce-l admiră atîta lume vine de la sine. El a înțeles perfect ce-i acela jocul.
Foto: adevarul.ro
