De ce a murit cîrmaciul lui Menelaus
Am trecut cu yachtul nostru pe lîngă locurile unde zac epavele faimoaselor Britannic și Burdigala, în apropierea micului port Korissia, așa cum am povestit săptămîna trecută. După vîntul năprasnic de marți, vremea e acum perfectă pentru navigație. Ca în celebrul banc: doar cine papă bătăturică poate să mănînce și ochișor. Înaintăm spre capul Sounion cu vînt din travers și o viteză de aproximativ cinci noduri. Avem de gînd să înnoptăm în golful unde am stat și duminică, iar dimineață să pornim spre Eghina. Deocamdată, în fața noastră se conturează insula Makronissos, o fîșie pietroasă, lungă și îngustă, în prezent nelocuită, dar cu o istorie urîtă. Deși inițial botezată Helena, după numele Elenei (care potrivit legendei ar fi trecut pe acolo răpită fiind de Paris, în drumul spre Troia), în secolul trecut insula a servit drept teren pentru deportări, lagăre și atrocități (atît în vremea războaielor balcanice, cît mai ales în timpul războiului civil grec).
O depășim și de la bucătărie apar niște platouri cu o mîncare de cartofi aburindă. Lăsăm toate activitățile, chiar și timona, pe care o punem pe pilot automat, și ne așezăm la masă. Începe să se zărească din nou impunătorul templu al lui Poseidon. E un loc unde de-a lungul mileniilor s-au întîmplat multe. În afară de legenda cu sinuciderea regelui Egeu la vederea pînzelor negre ale corabiei fiului său Tezeu, pe care am pomenit-o data trecută, tot în apropierea capului Sounion ar fi murit și cîrmaciul corabiei lui Menelaus, regele Spartei, pe cînd grecii se întorceau învingători din Troia. Menelaus a ținut să oprească acolo pentru a-și îngropa cu onoruri bravul slujitor.
Spunem și povestea atenienilor care au avut de ales zeul protector al cetății, dintre Atena și Poseidon. Poseidon le-a oferit puterea tridentului cu care puteau stăpîni mările, în vreme ce Atena le-a promis măslinul care le aducea pace, hrană și umbră. Cetățenii au ales-o pe Atena, preferînd adică liniștea, dar s-au grăbit să construiască și un templu zeului Poseidon pentru a nu-l supăra prea tare. E adevărat că acel templu era Erechteionul și nu cel de la capul Sounion, dar ce importanță mai are? Noi trecem a doua oară pe lîngă cel de la capul Sounion și știm că e bine să ne închinăm iarăși temutului zeu, că doar mai avem vreo două zile de mers pe mare. Oportuniști, ne gîndim să adăugăm osanalelor și cîteva cuvinte contra Atenei. Dar ca și data trecută, pare că zeul mării ne joacă un nou renghi. De îndată ce încetăm rugăciunea, încetează complet și vîntul. Pînzele încep să fluture blege, iar nava se oprește. Dau să pornesc motorul, dar degeaba. Încerc a doua oară și tot nimic. Ceva e în neregulă, iar o navă care nu mai înaintează pe apă nu poate fi nici guvernată. Cu alte cuvinte, sîntem în derivă, la voia valurilor și curenților, chiar la intrarea în strîmtoarea dintre peninsula Attica și insula Patroklos. De-o parte sînt stîncile destul de amenințătoare ale capului Sounion, de cealaltă, cocoașa pleșuvă a insulei. Cînd pierde guvernarea, timonierul intră în panică, asta scrie prin toate manualele. Nu știu de ce a murit cîrmaciul lui Manelaus în acel loc, dar știu că eu mor de frică văzînd că rotirea timonei nu mai are nici un efect. Iar de la panica timonierului pînă la cea a echipajului nu-i decît un pas. Ce se întîmplă și ce e de făcut? În cele din urmă reușesc să gîndesc și să spun: „N-am curent, bateria nu funcționează deloc“. Camaradul meu în ale navigației își aduce aminte că sub patul din cabina lui e întrerupătorul siguranței de la baterie și că, mai devreme, unul dintre băieți a căutat ceva pe pat. Probabil că din greșeală a mișcat cu piciorul micul mîner. Se duc repede să vadă și într-adevăr așa e. Comută micul mîner în poziția bună, iar eu încerc din nou să pornesc motorul. Pentru prima dată, duduitul idiot al dieselului Yanmar e cît se poate de plăcut și liniștitor.
Aplicația Navionics ne arată o altă epavă scufundată la mică adîncime pe care ar fi înțelept s-o ocolim. Am trecut pe lîngă ea și la ducere, fără să știm ce e. Ulterior aveam să descoperim că în cel de-al Doilea Război Mondial acolo s-a petrecut una din cele mai mari tragedii navale cunoscute și cea mai mare din Marea Mediterană, ca număr de victime din scufundarea unei singure nave. Vasul norvegian SS Oria, sub comandă germană, transporta circa 4000 de prizonieri italieni, în urma luptelor pentru arhipeleagul Dodecanez (după capitularea Italiei). Pe furtună, nava s-a lovit de o stîncă submersă și s-a scufundat în acel loc. Numărul exact al morților diferă în funcție de surse, dar depășește cu certitudine 4000 (la scufundarea Titanicului au fost 1514 victime). Rămășițele Oriei au fost cercetate pentru prima dată abia în 1999, iar în apropiere, pe uscat, a fost ridicat și un monument pentru amintirea acestei catastrofe.
În fine, bine că nu știm peste ce trecem. Ajungem în golful mult dorit și aruncăm ancora. Întindem platforma de baie și înotăm în marea roșie la apus. Se pare însă că sîntem prea aproape de alt yacht german, ancorat și el, iar skipperul lor, cam stresat, ne atrage atenția că ar fi cazul să ne mutăm. Enervați mai mult de propria noastră neîndemînare, facem manevra, care e destul de complicată, dar cînd o încheiem, ne trezim că sîntem în apropierea unui alt yacht, cu pavilion american. Celor de la bordul lui însă, care par foarte experimentați, nu li se pare că ar fi vreo problemă. Norocul nostru. Aprindem luminile și încingem în cockpit o partidă de bridge pe fundalul Nocturnelor lui Chopin. Întreaga călătorie cu yachtul e o alternanță de momente aventuroase și clipe de relaxare. Dar astea par chiar cele mai reușite. Nava se rotește ușor în jurul ancorei, iar imaginea mării luminate de Lună se schimbă pe nesimțite cu luminile uscatului și viceversa. Ne lipsesc doar trabucurile și conturile lui Onassis.
Foto: Andrei Manolescu
