De ce?

Mi-am pus demult - şi de multe ori - această întrebare: de ce există în Bulgaria atîtea lucruri fireşti care nu există şi la noi? De ce, mai recent, mulţi români preferă să meargă în vacanţă în Bulgaria (sau la sfîrşit de săptămînă la Russe), în ciuda tuturor ideilor preconcepute pe care continuăm să le avem despre vecinii noştri cu "ceafa groasă"? De ce, dacă Sibiul nostru este atît de mîndru în calitatea sa de capitală culturală a Europei, Plovdivul lor (care a trecut prin acest statut în 1999) arată de zeci de ori mai bine, mai coerent şi mai consistent în viziunea sa urbanistică, artistică şi turistică? De ce, dacă noi sîntem băutori de ţuică, doar la ei poţi găsi în orice butic de ţară cel puţin vreo zece soiuri de rachiu de cea mai bună calitate? Mai pe larg: de ce, dacă ţara noastră este atît de bogată în produse şi tradiţii locale, mai peste tot în Bulgaria produsele şi tradiţiile locale sînt valorificate mult mai sistematic şi eficient decît în mult prea faimosul nostru Maramureş? Şi, mai departe: de ce, dacă noi sîntem atît de bogaţi în produse diverse şi de calitate, mai degrabă cele cîteva (nu multe) produse bulgăreşti sînt cunoscute, acceptate şi vîndute pe piaţa internaţională? De ce, dacă noi avem cele mai frumoase măşti rituale şi patrimonialul Căluş, astfel de dansuri ceremoniale (nici mai mult, nici mai puţin cosmetizate decît la noi) fac deliciul tuturor privitorilor în mai toate zonele turistice din Bulgaria? De ce, dacă eu cîştig relativ bine în ţara mea, prefer (raţional şi emoţional) să cheltuiesc banii în ţara lor? De ce, dacă satele lor arată atît de sărăcăcios şi sînt încă bîntuite de maşinile sovietice ale anilor ’50, din localităţile noastre de jipuri pline pleacă incomparabil mai multă lume la lucru în străinătate? De ce, dacă ţara noastră este atît de frumoasă şi ospitalieră, ţara lor este cea preferată de turişti - inclusiv de turiştii români!? Pe scurt, de ce această ţară mai mică şi mai săracă, pentru care Bucureştiul a fost multă vreme ceea ce erau Parisul sau Viena pentru noi, s-a dezvoltat mai repede şi mai bine decît noi? Este, cred eu, genul de comparaţie cu rost, menită să ne pună pe gînduri şi pe care ar trebui să o exersăm din cînd în cînd, dincolo de comparaţiile maniaco-depresive pe care le practicăm de obicei şi care oscilează între "sîntem o cultură minoră" şi "sîntem o cultură minoră, dar...". Este o comparaţie fără glorie, cu o Societate egală din cele mai multe puncte de vedere, şi nu una eroică, imaginîndu-ne permanent mici, dar voinici, alături de marile Culturi ale lumii. Şi atunci, de ce? De unde acest avans sau, mă rog, această eficienţă sporită a unei ţări evident mai mici şi mai sărace, comparabilă însă în rest cu noi atît geografic, cît şi istoric? S-ar putea ca răspunsul să se ascundă taman aici: tocmai pentru că este o ţară mai mică şi mai săracă. Sau, privind lucrurile din cealaltă parte, deoarece România a fost mai (prea?) bogată! Îmi aduc aminte, în acest sens, de o discuţie trans-lingvistică cu un taximetrist la Sofia, cu vreo zece ani în urmă. Pentru el (şi taximetriştii sînt pretutindeni o voce a poporului), era evident că Bulgaria era "în rahat" (fiind vocea poporului, taximetriştii nu folosesc totdeauna concepte alese), că nu prea făcea parte din Europa, ci mai degrabă din Balcani, şi pe deasupra nu era nici prea bogată. De unde concluzia de un bun-simţ cutremurător: pentru noi este clar că, dacă vrem să ieşim din rahat, trebuie să facem ceva! Şi s-au pus pe făcut. Încet, gospodăreşte, fără prea multă strălucire poate, chinuiţi şi ei între moştenirea comunistă şi mafia post-comunistă, dar mizînd ceva mai coerent şi mai consecvent pe resursele existente şi pe munca proprie. În modul cel mai evident, bulgarii nu au inventat apa caldă! Dar nici nu şi-au propus să o facă... Comparativ, România face parte din neamul ales al celor care au inventat apa caldă. Un taximetrist român generic ar explica oricărui turist că noi sîntem europeni din naştere şi că doar samavolnicia sovietică ne-a furat această zestre europeană şi titlurile de nobleţe aferente, împiedicîndu-ne astfel să rămînem ceea ce am fost şi să devenim ceea ce sînt în prezent celelalte ţări europene surori. Aşa stînd lucrurile, 1990 a însemnat pentru români un soi de restitutio in integrum a acestor drepturi inalienabile de moştenitori. După ce ne-am ucis tatăl vitreg, ne-am regăsit demnitatea - şi pretenţiile - de moştenitori legitimi. Moştenitori ai unui neam bogat dintr-o ţară bogată. Or, moştenitorii nu trebuie să muncească, ei trebuie doar să se lupte - eventual între ei - pentru recuperarea bunurilor moştenite. Astfel, unii aveau de moştenit pămînturile strămoşeşti, eventual dinainte de reforma lui Cuza (tot un fel de comunist şi el!), alţii erau moştenitorii culturii interbelice, en gros şi en detail, iar alţii, mai şmecheri, s-au pus să împartă uriaşa moştenire, de la fabrici şi uzine la patrimoniul sindicatelor sau al BTT-ului, a tătucului ilegitim, dar bogat. Pe scurt, totul era de moştenit - şi zestrea era, slavă Domnului, imensă! Şi chiar dacă s-au mai certat între ei, sîngele apă nu se face, aşa că toţi aceşti moştenitori se recunosc la o adică drept rude, dincolo de diferenţele de avere sau culoare politică. Şi pot fi recunoscuţi, de la un capăt la altul al ţării, prin suficienţa şi aroganţa lor congenitale: We are the heirs, my friend! Şi atît... Pe de altă parte, cei care nu au apucat nimic din obşteasca pomană, înseamnă că au păstrat încă o mentalitate comunistă şi ca atare nu fac parte din categoria moştenitorilor de drept. Exit. Oare cum am reuşit să transformăm această moştenire europeană şi naţională, cu adevărat destul de mare şi de frumoasă, dintr-un avantaj într-un handicap? Oare să aibă cu adevărat dreptate prietenul meu F. că sîntem cultural (şi freudian) incapabili să ne moştenim părinţii?