Darwin şi boabele de fasole

În vremea apariției unor vești despre publicarea unui manual de biologie bazat pe teoriile creaționiste, eu am citit Autobiografia lui Charles Darwin. O carte de neocolit, pe care editura Humanitas a avut inspirația să o reediteze și să o retraducă în varianta integrală, așa cum a fost ea lansată la Londra în 1958, sub îngrijirea nepoatei savantului, Nora Barlow. O ediție care a mai fost tradusă și, tipărită în România, dar numai o singură dată, în 1962. Darwin a scris această scurtă poveste a vieții sale în 1876, însă pînă la publicarea ei integrală, în 1958, a apărut fără unele fragmente despre care familia lui a considerat că nu e momentul să devină publice.

E o poveste din care ne putem face o bună idee despre cum era, cum trăia și mai ales, cum gîndea cel care prin descoperirile sale a revoluționat științele naturii și a clătinat fundamente religioase. Fiu de doctor, Charles Darwin a făcut în tinerețe studii teologice pentru a deveni preot, dar apoi și-a găsit pasiunea adevărată în cercetarea vieții de pe Pămînt și a geologiei. Deși contestată de cînd a fost emisă și chiar pînă astăzi, teoria privind originea speciilor este poate cea mai completă, mai documentată, mai demonstrată și mai verificabilă teorie științifică importantă. Asta și pentru că însuși Darwin, realizînd amploarea și efectul posibil al descoperirii, a lucrat cu minuțiozitate timp de 20 de ani, ținînd să nu lase necercetat și nelămurit nimic din ceea ce i-ar fi putut pune la îndoială valabilitatea. Torturat timp de decenii de o boală care a rămas misterioasă pînă astăzi, savantul a trăit ultimii 40 de ani destul de retras la reședința de la Down. Acolo, în răstimpurile dintre fazele acute ale bolii, a avut timp să-și facă cercetările și lucrările.

Despre propria persoană scrie cu multă modestie, dar are și o mare putere de introspecție. Și reiese din autobiografie, așa cum se știe și din alte surse, că avea o etică exemplară în activitatea științifică, dar și în viața de toate zilele. La fel de sugestiv cum se descrie pe sine face și portretele unor oameni importanți ai vremii pe care i-a cunoscut. Și are o mare capacitate de a scoate în evidență detaliile semnificative (așa cum a făcut și ca om de știință). Povestea curge în mod plăcut, deși Darwin susține că nu s-a preocupat deloc de stil.

N-am de gînd să povestesc cartea, care trebuie citită. Vreau să menționez însă o relatare pe care autorul o face în finalul povestirii, despre un fapt pe care el îl consideră drept „cel mai ciudat pe care îl știu“. Într-o zi, deja om de știință recunoscut și binecunoscut, Darwin povestește că a primit o scrisoare din partea unui om de prin comitatele din estul Angliei, care trecea drept bun botanist. Acesta îi semnala un fenomen neobișnuit, și anume că în anul acela boabele de fasole de cîmp crescuseră pretutindeni „pe partea greșită a tecii“. Neînțelegînd prea bine despre ce era vorba, Darwin i-a scris înapoi botanistului, cerîndu-i mai multe amănunte, dar nu a mai primit răspuns. După un timp, a citit în două ziare din locuri diferite informația că „anul acesta toate boabele de fasole au crescut pe partea greșită a tecii“. Tot mai nedumerit, Darwin și-a întrebat bătrînul grădinar dacă el auzit de așa ceva. Acesta i-a răspuns că nu crede că e adevărat, pentru că fenomenul respectiv se petrece doar în anii bisecți, iar anul acela nu era bisect. Iscodindu-l mai mult, Darwin și-a dat seama că deși era convins că așa se întîmplă, grădinarul habar n-avea ce înseamnă „partea greșită a tecii“ și cum cresc de fapt boabele în anii bisecți și cum cresc în ceilalți. A mai trecut o vreme și savantul a primit din nou o veste de la botanistul din est, care-i cerea scuze pentru ce-i scrisese anterior, spunîndu-i că nu l-ar fi abordat dacă n-ar fi auzit la rîndul lui despre acel fenomen din gura mai multor fermieri pricepuți. Botanistul zicea că, luîndu-i apoi la întrebări mai serios pe fiecare, a constatat că în realitate nici unul nu știa despre ce era vorba. „Iată, deci, cum o convingere – dacă o afirmație care nu are în spate o idee lămurită poate fi numită o convingere – s-a răspîndit în aproape toată Anglia fără să existe cea mai mică dovadă“, conchide Darwin. Eu mă tem că recunoaștem cam prea bine în povestea asta, petrecută în urmă cu 150 de ani, lucruri care se întîmplă și astăzi în jurul nostru. Sînt convingerile prostești dintotdeauna, care azi se revarsă și prin unele comentarii de pe Internet și pe care le poți găsit adesea reflectate prin presă. Nu mai vorbesc de rapiditatea îngrijorătoare cu care se răspîndesc cele mai gogonate fake news... Ce ne poate pune însă și mai tare pe gînduri e că observarea unui astfel de fenomen vine de la cel care a demonstrat că în ciuda convingerii celor mai mulți oameni că se trag din Adam și Eva (împărtășită și de el însuși pînă la un moment dat), lucrurile stau altfel din punct de vedere științific.

Și mai e cazul să amintim aici că, spre cinstea ei, Biserica Anglicană a înțeles cumva că nu există o „parte greșită a tecii“ și l-a îngropat pe Darwin la loc de onoare în catedrala Westminster Abbey.