D-ale telecabinei

Telecabina este un mijloc de transport în comun cu totul și cu totul aparte. Nu pentru că merge pe cablu, nu pentru că are la bază niște calcule inginerești uimitoare, nu pentru că este mai rapidă sau mai eficientă decît alte vehicule care străbat munții. Nu! La noi în țară, cel puțin, particularitatea de netăgăduit a telecabinei este aceea că duce largi categorii de indivizi în locuri în care aceștia n-ar ajunge altfel niciodată, locuri cu care ei n-au absolut nici un fel legătură, care-i umplu de mirare și în care nu știu cum să se comporte. Ca o navetă care ar transporta papuași pe Lună. Nu mă refer neapărat la așa-numita categorie a pantofarilor sau a paltonarilor, cum li se mai zice acelora care ajung pe munte îmbrăcați inadecvat, ci la aceia, nu puțini, inadecvați la mai toate capitolele, nu doar la acela vestimentar.

Telecabinele au apărut pe meleagurile patriei noastre cu ani buni înainte de Revoluție. Ele existau atunci cînd foarte puțini dintre noi aveau acces la zborurile cu avionul și cînd despre tehnologii avansate, ivite oarecum pe neașteptate precum laptop-ul sau smartphone-ul, nici nu putea fi vorba. Spun asta pentru că sînt o mulțime de oameni care, în ciuda școlii puține sau a unui fel de viață foarte simplu, au reușit cumva să se adapteze la zborul cu avionul sau la folosirea amintitelor tehnologii. Foarte mulți s-au învățat să meargă și cu automobilul (chiar dacă nu foarte agreabil), deși în comunism și asta era o „distracție” rezervată unei categorii destul de restrînse. Totuși, aș zice că telecabinele continuă să dețină și după zeci de ani un fel de supremație în ceea ce privește inadaptarea. Și probabil că veșnic neîncăpătoarea telecabină de la Bușteni rămîne cea mai relevantă.

Mi-am adus aminte de ea citind capitolul despre Munții Bucegi scris de istoricul Codruț Constantinescu într-o interesantă carte de călătorii (Liber în Europa, Editura Vremea, 2020). E descrisă acolo o experiență de anul trecut, chiar din timpul pandemiei: „La coadă se aflau încă cel puțin o sută de oameni. Înghesuiți, disperați să prindă telecabina. (...) Domlie, nu mai suplimientați tieliecabinili astea, să ajunjem și noi mai riepiede jos?, am auzit o voce exasperată de moldovean care credea că sistemul de transport montan seamănă cu cel de maxi-taxi din Roman. (...) În interior ne-am nimerit cu niște moldoveni care făceau tot posibilul să dovedească faptul că nu au nici cea mai mică cunoștință despre munte. Orice munte. Și care prezentau acea disperare a omului prost crescut de a intra în vorbă cu angajatul societății și care asigura permanență”.  

Am avut și eu o asemenea experiență, neverosimilă și de neuitat, prin anii ʼ80, cînd, la coada infernală de la aceeași stație – Babele –, o familie ne îndemna să-i împingem cu toată puterea pe cei dinaintea noastră, aflați pe scară, ca să ajungem mai repede. Ei chiar făceau asta, exact ca la o grămadă de rugby. Și erau foarte contrariați că noi, fiind în spatele lor, nu voiam să-i ajutăm. Își închipuiau, poate, că dacă-i mai tasezi pe oameni intră mai mulți la un transport. Atunci m-am crucit, acum, nu știu de ce, nu mă mir să aflu că aproape nimic nu s-a schimbat.

Știu că bieții însoțitori din cabină au devenit complet imuni la auzul acelorași comentarii, care se fac de zeci de ani, la aproape fiecare cursă: „Uite că vine una în sens invers”; „Sînt numai două”; „Aha, se întîlnesc la jumate, e același cablu, una urcă și alta coboară”; „Dacă se oprește acilea sus ce ne facem?”; „Ne scoate cu elicopterul”. Nu-i mai deranjează și nici nu-i mai amuză. E zgomotul de fond al meseriei lor. Reacționează doar la variații, precum cea apărută odată, în telecabina de la Sinaia (care e ceva mai folosită de schiori și mai puțin de categoria amintită), cînd cineva a văzut o urmă pe zăpadă și a exclamat: „Uite, jos, acolo, pare să fie o labă de urs!”. Cu o figură impasibilă, însoțitorul a replicat: „Domnule, poate să fie și o labă de om”.

Putem să ne gîndim că mersul cu telecabina e perceput ca un divertisment, unii vor să se distreze, sînt  relaxați, ca în caruselul de la bîlci, și nu-și mai cenzurează reacțiile. Odată ajunși sus, dau muzica tare, se simt bine, încep să se strige, să se alerge și să se împingă. Recunosc, poate, acolo, la altitudine, un mediu ancestral, fără semne ale civilizației, și le revin automat niște reflexe ancestrale. Își continuă apoi comportamentul și la coadă, și în interiorul telecabinei. E ca publicul care merge la film sau la teatru ca să se distreze cu orice preț și care rîde chiar și la drame. Dar, putem să ne gîndim și la „Proștii” lui Rebreanu, ăia care nu știau să ia trenul și care se pare că se nasc mereu.