Curs practic de identificare a duşmanilor
Doamnelor și domnilor, bun venit la cursul practic de identificare a dușmanilor! Vă rog să vă faceți comozi, ocupați-vă locurile, nu vă deranjați să-nchideți telefoanele mobile și vorbiți între dumneavoastră cît doriți de tare. Ce Dumnezeu… Doar trăim într-o țară liberă. Poftiți?! Iertați-mă, stimată doamnă, nu v am auzit! Cum? Dacă puteți mînca în timpul ăsta semințe? Bineînțeles că da! Scuze! Trebuia să anunț asta de la bun început. Așa cum trebuie să vă avertizez și că în timpul programului nostru o să cînte, la un moment dat, un domn, cu o vioară foarte veche. În sfîrșit… Ceva program artistic. Nu vă neliniștiți, continuați-vă discuțiile pe care le veți avea în momentul respectiv, numărul artistic al domnului cu vioara nu durează mult. E parte din cerințele de azi ale unui eveniment, nu-i nici o problemă, sărim repede peste convențiile astea. Cum ați spus, stimate domn? Ah, da. Desigur. Bluzele de trening se pot lăsa la garderobă. Iertați-mă, dar pe dumneavoastră chiar nu vă aud deloc. Cum? Putem face un pic de liniște, vă rog?!
Aaa… Nu aici. La etajul de deasupra. Da. Deci mai urcați un etaj. Acolo organizăm același curs. O să vedeți, scrie mare pe ușă: „Pentru elite intelectuale autoproclamate curajos“. Nu, nu trebuie să sunați. Intrați direct.
Buuun! Ca să începem cum se cuvine, trebuie să plonjăm adînc în tinerețea și în copilăria fiecăruia dintre noi. Pardon? Cum ați spus, domnule? Că atunci era mai bine? Mmuuaahaahaahaa! Evident că era. De-aia vă și rog să ne întoarcem cu gîndul în vremurile acelea. Vă rog să închideți ochii și să încercăm să configurăm, cu ajutorul imaginației, un spațiu comun, în care să încăpem cu toții. Spațiul nostru are, în dreapta, litoralul Mării Negre, unde am ajuns după o lungă călătorie cu Dacia 1300 a părinților. Pe drum, am cîntat, am spus bancuri, am mîncat sandvișuri cu salam de Sibiu, unt și cașcaval, am jucat Fazan, iar cînd soarele ardea foarte tare am pus prosoapele în geamurile mașinii. Pe plajă e minunat. Poți cumpăra felii de pepene, „crenvuști“ și Pepsi. Cei care sînt mai mari, sau intrați deja la facultate, au plecat la Vama Veche și la 2 Mai. Cică e foarte fain acolo.
În fine… În stînga spațiului nostru se află munții patriei. Cam ca aceia din stema de atunci a țării. Unii dintre noi și au luat corturile, alții se îngrămădesc în căbănuța de peste rîu. Ziua, facem trasee și adunăm ciuperci. Seara, aprindem focul de tabără și cîntăm cîntecele de la Cenaclu sau fragmente din spectacolele de brigadă cu care am fost la „Cîntarea României“. La mijloc, între mare și munte, e un ecran imens. Pe el rulează filmele domnului Sergiu Nicolaescu. Cu dacii, cu romanii, cu Mihai Viteazul, cu Nemuritorii, cu Mircea cel Bătrîn, cu independența, cu cele două războaie, cu comisarii, cu de toate. Sub ecran, prin iarbă, mai dai peste cîte un magnetofon, un pickup, un dublu casetofon. Departe, în niște tufișuri, unii s-au adunat în grupuri mici. Răsfoiesc reviste din străinătate și ascultă „muzică bună“. Cei mai norocoși, foarte puțini, au un aparat nou. Se cheamă video. Cică poți să vezi pe el ce vrei tu, nu doar ce se dă pe ecranul ăla mare.
E frumos în spațiul ăsta al nostru. Sîntem tineri și ne bucurăm de viață. E drept, nu se găsesc tot felul de lucruri. Uneori e frig, n-ai apă caldă și curent electric, dar te descurci, de fapt, cu de toate. Faci rost. Nu moare nimeni de foame, hai să fim serioși. Unii zic că, pe de altă parte, atunci eram îngrozitor de umiliți ca ființe umane. Și că ne aducem aminte doar momentele bune, că nu ne-am recunoaște nici lașitatea, nici participarea la otrăvirea colectivă. Da, doamnă. Vă rog. Vreți să spuneți ceva? Poftiți! „Știți ce? Mai scutiți-mă cu asta, cu umilitul crunt! Umilire e acum. Cu țigani, cu arabi, cu străinii care iau tot, cu homosexuali care-mi îndoctrinează copiii la școală, cu ungurii care ne-ar mînca de vii, cu ăștia care ies la mitinguri, că n-au ce face altceva, cu Europa asta care vrea să fie aicea sat fără cîini, ca dup-aia să conducă ei, să facă ei ce vor cu bogățiile țării, asta e umilință, domnu’, nu ce făceam pe vremea lu’ Ceaușescu, că atunci măcar știai o treabă. Acuma ce știi? Că trebuie să te lași umilit la tine acasă de niște străini sau de de-ăia cu pene-n fund? Sau de țigani, care ne-au făcut de rușine peste tot? Păi, noi facem toate grozăviile alea? Nu! Doar țiganii care se prezintă ca români. Și zic că noi îi exploatăm. Păi, să nu-i aduni un pic și să le faci ce le-a făcut Antonescu?“
Corect, stimată doamnă! Cam de aici trebuie să pornim. Dușmanul se identifică foarte ușor. Dar ăștia sînt la vedere. Sînt cei care ne strică spațiul acela frumos, al imaginației, în care v-am invitat să ne regăsim împreună. Ce ne facem cu un film pe care nu l-am văzut, n-o să-l vedem niciodată, dar care ne face de rușine în Occident? Cu homosexuali, cu masturbări, cu toate porcăriile astea. Asta e artă? Adică ne e rușine să-l mai arătăm pe Mircea cel Bătrîn cum îi învingea pe turci, dar arătăm mizeriile astea? Și zicem că sînt artă doar pentru că unii, la fel de stricați, le au dat un premiu? Păi, premiu i-au dat și ăluia care a făcut film despre țigani. Ăla e un film istoric? Despre țigani? Adică Mihai Viteazu’ nu mai e bun? Da’ e bun ăsta cu atingerile și cu masturbat? În primul rînd, nu mergem la filmul ăsta. Și nu mergem nici la celelalte filme românești, că toate sînt așa. Filmele astea sînt, deja, un dușman concret. Uitați, vă citesc aici un comentariu al unui compatriot adevărat. „Chiar tre’ să acceptăm toată subcultura pe care ne-o livrează Occidentul? Drepturile LGBTQW primează în fața celor normali, drepturile imigranților pe care nu îi chemi și nu îi dorești, primează în fața mea, drepturile țiganilor de a fura bate ucide românii sînt inalienabile, ba încă li se mai inoculează și copiilor la școală. Ducă-se dreacu toți, mai bine ne întoarcem în brațele rușilor. Pe bune.“ Citatul e absolut autentic.
