Cum să educi un copil, varianta Pseudo (I)

Am recitit pentru rubrica din Dilema veche (pe care pot da mereu vina pentru lecturi inactuale) un scurt tratat despre educația copiilor scris acum aproape două mii de ani. Așa scurt cum e, rămîne singurul pe această temă care ni s-a păstrat integral din antichitate. Mult timp s-a crezut că e scris de Plutarh însuși; pare-se totuși că autorul e un anonim, poate un discipol al lui, desemnat azi convențional ca Pseudo-Plutarh – un nume bizar, ceva între super-erou și margarină. (În continuare, eu o să renunț totuși la Pseudo, din simpatie pentru un mare specialist în educația antică, H.I. Marrou, cam plictisit de atacurile la adresa paternității textului.) La sfîrșitul tratatului, Plutarh copiază și comentează o inscripție foarte interesantă, veche probabil în clipa aia deja de o jumătate de mileniu. Pentru că altfel inscripția sigur s-ar fi pierdut între timp, arheologii și mai sofisticații lor colegi, epigrafiștii, îi sînt recunoscători. Inscripția fusese comandată de o anume Euridice din Hierapolis, ca o ofrandă adusă muzelor, și spune că, după ce s-au născut fiii ei, s-a apucat și ea să învețe să citească. Plutarh se arată încîntat de dragostea și deschiderea de care dă dovadă o mamă care face sacrificiul de a se alfabetiza ca să poată supraveghea personal studiile copiilor ei. Ceea ce face Euridice i se pare cu atît mai lăudabil cu cît ea era „cu totul și cu totul barbară“. Cuvîntul rar folosit în originalul grec, tribarbaros, pare să implice că motivele pentru care ea este barbară sînt trei: faptul că este iliră, faptul că e din Hierapolis și faptul că e femeie. (Unii cercetători văd azi în ea pe bunica lui Alexandru cel Mare, fiică a unui rege ilir, numai că în Iliria nu exista nici un oraș Hierapolis.)

Pasajul cu femeia tribarbaros e simptomatic pentru meritele și limitele autorului, care pe de-o parte o prețuiește pe Euridice, pe de alta vede (asta era mentalitatea elitelor antice) femeile ca pe un fel de bărbați defecți. Din cauza asta, ar fi de preferat ca ele, în general, să nu se amestece în educația copiilor. Pentru Plutarh, această educație trebuie, în primul rînd, să formeze bărbăția. Tot tratatul Despre educația copiilor este, de altfel, doar despre educația băieților – lucru pentru care nimeni nu l-ar fi condamnat în antichitate – și anume a celor liberi, din familii înstărite. Neobișnuit este doar că li se cere taților să se implice foarte activ în educația copiilor lor, ceea ce în epocă nu era cazul. Autorul pare să spună cam asta: că există o vîrstă la care cea mai bună educație e totuși cea care nu e delegată către un străin, oricît de competent. Pentru cînd vine vremea să fie ales și un profesor, Plutarh se întreabă cît merită să plătești pentru educație și citează o anecdotă de un gust dubios. Unui profesor bun care cerea o mie de drahme, un tată îi spune: cu banii ăștia pot să-mi cumpăr un sclav. Răspunsul previzibil e: foarte bine, și o să ai doi sclavi. (În Grecia antică, umorul utilizează impenitent drept combustibil disprețul față de sclavi sau cei cu infirmități. Aici, un copil fără o educație corespunzătoare va avea un caracter de „sclav“. Plutarh se face că uită că majoritatea profesorilor folosiți de aristocrația lumii romane erau ei înșiși sclavi sau foști sclavi.)

Deși tratatul ar trebui să vorbească de educație, autorul se ocupă de fapt de descrierea mediului moral în care are loc educația, chit că apar cîteva remarci generale despre, să zicem, importanța cărților ca unelte ale meșteșugului culturii. Tehnici pedagogice specifice nu sînt menționate, afară de antrenarea memoriei. Nici despre curriculum nu aflăm mare lucru – copilul trebuie să facă gimnastică pentru că, remarcă Plutarh, vigoarea la bătrînețe vine dintr-o bună constituție fizică în copilărie. Cu tot felul de metafore agriculturale ni se lămurește că educația este cea care transformă natura – fondul genetic, cum s-ar zice – prin învățătură (cultura animi ciceroniană, viitorul nature vs nurture).

Legat de rolul limbii: copiii trebuie să se joace doar cu copii care sînt vorbitori nativi de greacă și să aibă profesori tot greci. Altfel, eșecul moral ca adult e inevitabil… (Plutarh e supărat în general și pe romanii care nu învățau greacă.) Scopul educației este însă înainte de toate formarea caracterului, iar asta pentru autor înseamnă că din copii trebuie obținuți mici filozofi socratici. De fapt, în ciuda unor ecouri din Quintilian și Tacitus și a unor idei din a doua sofistică, tratatul nostru se distanțează de toate astea tocmai prin faptul că aici nu retorica are rolul central, ci filozofia. Filozofia care ne învață tot ce contează – că trebuie adorați zeii și respectate legile –, dar și să fim „sobri cu nevestele noastre și afectuoși cu copiii“.

Una peste alta, e vorba de un manual de instrucțiuni – preluate masiv din Xenofon printr-un intermediar stoic – pentru a scoate din băieți perfect gentlemen, căci pînă la urmă cam asta e fasciculul de virtuți grecești denumite kalokagathia. În orice caz, e cel mai tradus tratat al lui Plutarh în latină în perioada Renașterii, absorbit rapid apoi în gîndirea iluministă. Așa că săptămîna următoare o să vedem și pasaje contra pedepselor corporale și pentru accesul universal la educație, ambele idei excelente, desigur, susținute însă de el, am impresia, din motive greșite.

Foto: fragment din Sir Lawrence Alma-Tadema, The Education of the Children of Clovis