Cum să colecționezi obeliscuri

În Roma există azi șapte obeliscuri egiptene, tot atîtea cît cele rămase în Egipt. Nu număr fragmentele de prin muzee, ci doar obeliscurile în-tregi, aflate în picioare sub cerul liber. Dacă le socotim și pe cele din restul lumii – Florența, Paris, Istanbul… (inclusiv copiile lor făcute în antichitatea romană, un fel de originale de mîna a doua), aproape dublăm totalul. Cîteva, în Egipt, încă se află pe siturile arheologice cărora le aparțin. Restul se află între un McDonald’s și un templu roman, într-un parc unde s-au filmat scene din Seinfeld, între cabine roșii de telefon și un pod bombardat de Luftwaffe, sau în brațele colonadelor gîndite de un sculptor baroc în fața bazilicii principale a creștinătății.

Augustus a adus primele două obeliscuri la Roma, curînd după cucerirea Egiptului. Avînd peste 20 de metri și 200 de tone, se potriveau de mai mare dragul în programul de propagandă – triumf, epocă de aur etc. Unul din ele, făcut de Ramses al II-lea, a fost instalat în Circus Maximus (iar azi e în Piazza del Popolo), iar celălalt, al lui Psametic al II-lea, a ajuns în Campus Martius (azi în Piazza Montecitorio). Gestul pare politic. Pe de altă parte, inscripția latină adăugată de Augustus pe acest al doilea obelisc face din el o ofrandă adusă Soarelui, în oarecare continuitate cu înțelesul religios egiptean al monumentului ca rază pietrificată a soarelui (că e vorba de Ra sau, pentru scurtă vreme, Aton). Contextul religios nu dispare de altfel niciodată cu totul. Obeliscurile erau populare în cultul lui Isis, unul din cele mai puternice din Mediterana precreștină, cu care poate se corelează și reprezentarea lor pe tot felul de obiecte de rînd, de la forme de brutărie la jucării. Din Renaștere, acestor monumente li se montează cruci în vîrf. Pe baza celui de la Vatican este consemnată chiar exorcizarea ceremonială a „creaturii de piatră“: exorcizo te, creatura lapidis, in nomine Dei patris omnipotentis… O deturnare civică a religiosului s-ar putea eventual vedea în cazul obeliscului folosit ca gnomon în Cîmpul lui Marte, a cărui umbră dădea populației ora (in)exactă.

Egiptomania romană lucrează între apropriere culturală și asimilare. Dacă Gaius Cestius își construiește o piramidă ca mormînt în anii ăia la Roma și lumea moare după mozaicuri cu subiecte nilotice, Egiptul – de altfel și sursa principală de grîu a Romei – nu e doar o marotă exotică de mare vitalitate. Pe de altă parte, scoaterea din context a obeliscurilor e fățișă. În Egipt, ele se ridicau, practic fără excepție, în perechi. Cele care azi sînt la Londra și la New York sînt o asemenea pereche antică, despărțită. De asemenea, obeliscul egiptean trebuia să fie monolit. Cel aflat azi la Urbino e însăilat din cinci bucăți provenind de la cel puțin trei obeliscuri antice diferite. Cel de la Montecitorio, prăbușit și el în Evul Mediu, a fost ridicat din nou în secolul al XVIII lea și completat cu fragmente masive din columna lui Antoninus Pius, ce-i drept – sub influența unor idei noi legate de restaurare –, fără încercarea de a le face să treacă drept originale. Azi se discută poate mai puțin valoarea istorică a obeliscurilor și mai mult muzealizarea sau expunerea. Cele din Place de la Concorde sau Piazza S. Pietro sînt puse în valoare de spațiul din jurul lor, cele din Piazza Navona sau Piazza S. Giovanni in Laterano, către care avansează dominator clădirile, pierd din efect.

Faptul că toată Europa folosește pentru ele un nume venit din greacă, ignorînd complet denumirea originală dată de egipteni, poate ar mai fi cum ar mai fi, dacă numele n-ar reflecta o confortabilă și suficientă trivialitate de explorator (obeliskos – frigare, țeapă, dat fiind că trupul prelung cu secțiune rectangulară are în vîrf o mică piramidă). În plus, cîtorva obeliscuri moderne li se spune „acele Cleopatrei“, urmînd o poreclă care circula deja în Evul Mediu arab. Unele din ele chiar erau în Alexandria, dar asta nu înseamnă că aveau vreo legătură cu Cleopatra (iar în Alexandria nu mai rămîn azi decît două fragmente). Divide et impera devine „Numește și stăpînește“.

Ultimele exemple de reintegrare fetișizantă a obeliscurilor în peisajul urban clasic au loc în antichitatea tîrzie. Așa este amplasarea în Renașterea tîrzie, de către Papa Sixtus V, a celui mai înalt obelisc din Roma (32 de metri, 500 de tone) în Piazza S. Giovanni Laterano. E unul din acele puține obiecte/structuri de care vorbesc textele antice care nu s a pierdut. Și noi îl putem atinge cu mîna, așa cum vreau să cred că l-a atins Ammianus Marcellinus, care îl descrie în secolul IV d.Hr., cînd Constantius II l-a mutat la Roma, în Circus Maximus. (Acolo, obeliscul vechi deja de 2000 de ani a făcut în sfîrșit pereche, așa artificial, cu cel adus cîndva acolo de Augustus, care avea jumătate din vîrsta lui.)

Dacă ceva nu se schimbă, e că, dintotdeauna, aceste monumente s au ridicat cu mare tam-tam legat de cît de dificilă a fost transportarea lor. De la faraoni la marina britanică, toată lumea are probleme logistice, pe rezolvarea cărora se bate monedă publicitară, iar nava care a transportat obeliscul adus de Caligula, azi la Vatican, a fost scufundată onorific, ca să zic așa, de împăratul Claudius (și redescoperită în timpul lucrărilor pentru extinderea aeroportului Fiumicino).

Șutite din Egiptul roman sau cedate de Egiptul modern pentru a recompensa diferite forme de ajutor politic și militar, obeliscurile au fost colecționate în fel și chip de marile puteri, reambalate ideologic și religios. Bietul Hadrian e singurul care a dus un obelisc la Roma (dintr o carieră egipteană probabil, dar cu hieroglife inscripționate la Roma) din motive personale, dedicîndu-l lui Antinous, înecat în Nil. Asta adaugă poveștii asteriscul final. 

Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Chihlimbar, Polirom, 2017.

Foto: wikimedia commons