Cum poți găsi pe munte ce-ai pierdut pe mare

Dimineață devreme ne-am trezit și le-am dat de știre vecinilor de pe yachturile care se legaseră de noi că vrem să plecăm. Ne doream să ne vedem cît mai repede în larg, scăpați de „compania“ lor, dar totodată ne zgîndărea și un mic drăcușor: să-i deranjăm și noi pe ei, măcar a zecea parte din cît ne-o făcuseră ei în seara precedentă. N-au avut ce zice, skipperii s-au trezit cu toții și au început să desfacă parîme și să manevreze pentru eliberarea catamaranului nostru. Îndată ce calea a fost liberă am pornit în trombă, le-am făcut și ceva valuri, adică să-i legene de trezire. Aflasem că invadatorii intimității noastre se duceau, cu mic, cu mare, în Zakynthos, așa că ne-am hotărît să renunțăm la a mai vizita și noi acea insulă verde. N-aveam fobia românilor în străinătate, dar aceștia erau cam prea de tot. Și, la urma urmelor, pe noi ne interesa cel mai mult Ithaca, pe lîngă care trecuserăm cu o zi înainte.

Ne-am întors așadar spre nord. Am ridicat pînzele fiindcă vîntul era bun. Urma să trecem prin strîmtoarea dintre Cephalonia și Ithaca, aceea în care pețitorii îl așteptaseră ca să-l ucidă pe Telemah, cel plecat în căutare de vești despre tatăl său Odysseu. Și într-adevăr, în zare se arătau o mulțime de pînze. De fapt, era o zi excelentă pentru navigație, dar noi n-am pierdut ocazia să asemănăm acele pînze cu niște corăbii ale pețitorilor. Se făcea că toți ieșeau din strîmtoare în vreme ce noi intram, cu vîntul chiar din față. Mergeam făcînd volte în vînt.

Spre deosebire de noi, navigatorii antici nu descoperiseră fenomenul de portanță și navigația cu „vînt strîns“, adică dintr un unghi oarecum potrivnic. Ei nu puteau folosi decît vîntul purtător (din spate). E motivul pentru care depindeau aproape complet de capriciile vîntului. Așa s-a întîmplat că, venind dinspre Troia și ocolind capul Maleia din sudul extrem al Greciei, corăbiile lui Odysseu n-au putut lua direcția spre nord, către Ithaca, ci, conform cercetărilor moderne (ale fraților Wolf), au fost deviate de vînturi și curenți către Tunisia de astăzi. Aceleași vînturi și curenți care, o mie de ani mai tîrziu, ar fi deviat spre Malta și corabia pe care se afla înlănțuit Apostolul Pavel, care trebuia să ajungă din Creta la Roma (Faptele, 27).

În fine, noi ajunseserăm aproape de țărmul sudic al Ithacăi și ne îndreptam spre golful Polis. Navigam în zigzag, cum spuneam, pentru că vîntul era dinspre nord, însă viteza în aceste zigzaguri devenea tot mai mare de la o oră la alta. Theo se afla pentru prima oară la timonă, secondat de Radu, și se vede treaba că avea mînă bună. Catamaranul dovedea niște calități mai sportive decît ne așteptaserăm. Ce-i drept, voltele se făceau ușor, fără contribuția întregului echipaj, ca la bărcile monococă, pentru că focul glisa singur pe o șină dintr-o parte în alta. Noi, ceilalți, stăteam în salon, la taclale, în vreme ce Zizi a noastră începuse să duduie ca un tren expres, peste valurile unei mări ca de safir. Am atins aproape 8 noduri, ceea ce pentru o asemenea ambarcațiune era de-a dreptul superb. Voltele ne apropiau cînd de coastele stîncoase ale Cephaloniei, cînd de pantele înierbate ale Ithacăi. Strîmtoarea să fi avut acolo vreo trei kilometri lățime. Scăpasem de „lestrigonii“ din seara precedentă și de „pețitorii“ de dimineață.

Am început pregătirile de intrare în port. Din cartea porturilor grecești nu ne lămuream dacă puteam acosta la micul cheu figurat în golful Polis sau dacă trebuia să stăm la ancoră în larg. Pentru orice eventualitate, am lăsat jos fenderele, am coborît pînzele și am pornit mașinile. Zgomotul acestora nu era prea plăcut după o zi întreagă de mers silențios, cu vîntul. Am intrat în minunatul golf rotund. Cheiul se dovedea a fi doar pentru micile bărci de pescuit ale localnicilor, așa că am aruncat ancora în mod suveran, exact în mijlocul golfului. În jurul nostru, legate la stînci, mai erau cîteva yachturi mai mici. Am lăsat scara și am făcut baia de rigoare în acea apă de o culoare incredibil de intensă. Aproape că-ți dădea impresia că te poți impregna cu albastru intrînd în ea.

Atunci am constatat că ne lipsea un fender rotund de la pupa. Îl trecuserăm peste bord la intrarea în golf, dar probabil că între timp se desprinsese cumva. Știam că ne va fi imputat la întoarcere și nu era tocmai ieftin. Am scrutat marea cu binoclul pe unde veniserăm, în speranța că-l vom vedea pe undeva plutind. Nu era. Oricum, se întuneca și nu mai puteam face mare lucru, așa că ne-am resemnat să-l considerăm pierdut. Ne-am uscat și am pregătit dinghy-ul (barca de serviciu) pentru debarcarea pe țărmul insulei lui Odysseu. Motorul pornea greu, tras de sfoară și, ca și altădată, s-a dovedit că doar Adi reușea să-i dea de capăt. Barca ­fiind mică, trebuia să facem două drumuri cam ca în povestea cu lupul, capra și varza. La urmă, am legat-o de un pietroi pe plajă și ne-am îndreptat cu toții spre satul ale cărui lumini se vedeau sus pe un deal. Am urcat pe o șosea, prin beznă, vreo doi kilometri. Ajunși în centrul satului, care se numea Stavros, am constatat că era destul de animat și că aveam de ales între mai multe taverne. În timp ce ședeam nehotărîți în intersecție, am descoperit în remorca unei motorete parcate acolo un fender alb-albastru, identic cu cel pe care-l pierduserăm. Ba chiar, studiindu-i mai bine parîma de legătură, ne-am dat seama că nu poate fi decît al nostru. Minune! A cui era motoreta? Ne-am uitat în jur. De la masa unei terase s-a ițit un om. A venit imediat la noi. Era un pescar simplu, nebărbierit și care părea să nu poată vorbi nici măcar în grecește. Parcă ne așteptase. Găsise fenderul pe mare. Ni l-a dat și noi i-am oferit niște bani drept mulțumire. A fost încîntat, tot așa cum și noi eram bucuroși și uimiți pe deasupra. Cu fenderul recăpătat, am ales taverna cu review-urile cele mai bune (după informațiile descoperite în mobil de Theo). Am mîncat un pește cu stafide. Cu burțile puse la cale și după o carafă de vin, am început să judecăm lucrurile mai în profunzime. Pescarul acela ciudat nu era om. Era o zeitate deghizată, o divinitate binevoitoare. Pe insula de poveste a lui Odysseu, asta era singura explicație posibilă.