Cum nu se poate fără peripeții

Întorși seara pe yacht după vizita la ruinele palatului lui Odysseu, ne‑am propus ca pentru noapte să ne mutăm totuși în alt golf apropiat, tot în Ithaca, să mai schimbăm peisajul. Nu era vorba decît de o scurtă deplasare. În timp ce ridicam ancora însă, ne-am trezit că s-a blocat. Un nou necaz tehnic specific navigației. Cartea porturilor atenționa asupra unui cablu submarin instalat pe acolo. Să fi avut ghinionul să ne fi agățat ancora chiar de el? O nebunie. Siguranța cabestanului electric sărise din cauza solicitării prea mari și știam că-și revine singură abia după vreo 15 minute. Nici învîrtit manual nu mergea. Stăteam ca proștii, cu mașinile pornite, în mijlocul golfului. Ne puneam deja problema cum să ne debarasăm de ancoră, aveam una de rezervă. Ne doriserăm o seară fără peripeții, dar iată că lucrul ăsta nu ne ieșea. Noroc cu Adi care, în cele din urmă, a descoperit problema. Era mult mai ușor de rezolvat. Ancora nu era agățată, dar lanțul ei cel greu, care avea în total 90 de metri, adunat nedirijat în puțul de depozitare, ajunsese să blocheze intrarea restului de lanț. N-am făcut decît să-l rearanjăm în locașul lui și ancora a ajuns în cele din urmă pe punte cu binecunoscutul ei clanc. Am răsuflat ușurați. Zizi pornea în prag de seară către alt golf adăpostitor. Îl văzusem de sus, de la ruinele palatului lui Odysseu, pe următorul dinspre nord. Avea niște plaje spectaculoase și speram să putem ancora undeva pe acolo. Ajunși în acel golf destul de repede, am constatat însă că era prea deschis, prea expus, chiar în bătaia vîntului. Ne‑am continuat drumul mai departe, către estul insulei. Noaptea se apropia cu repeziciune și era bine să ne găsim un loc înainte să se facă întuneric. Am ajuns într-un golf străjuit la intrare de o insuliță pe care e o capelă – Agio Nikolau. Mai erau și alte yachturi care înnoptau acolo, iar aplicația Navionics ne indica și niște stînci pe care trebuia să le evităm. Ne-am găsit, în fine, un spațiu în care să aruncăm ancora, deși cam aproape de o altă ambarcațiune. Proprietarul ei ne-a strigat că nu se teme de distanța mică. Sensul spuselor lui nu putea fi însă decît invers. Dar era greu să mai facem altă manevră, eram obosiți. Marea era calmă, așa că am lăsat-o cum era. De pe un alt yacht apropiat ieșea fum, cineva făcea grătar. Ni s-a părut cam periculos. Fibra din care sînt făcute aceste ambarcațiuni poate lua foc destul de repede. Nouă ne-a gătit Gabi o extraordinară tocană de ardei. Am mîncat și apoi am început să „cîntăm“ jazz. Bogdan făcea ca un contrabas, Adi era un fel de tubă, iar eu mă chinuiam să imit saxofonul. Băieții, conservatoriștii, se dădeau serioși, ziceau că nu participă la așa ceva, că le trebuie dirijor. Ce-i drept, nici noi nu puteam s-o ținem mai mult de cîteva secunde fiindcă ne pufnea rîsul. În cele din urmă am pus muzică la difuzor, sonata pentru vioară și pian de César Franck. În unele momente, rotirea în jurul ancorei făcea să ne apropiem cam tare de barca vecinilor. Ne făceam unele griji și ne-am amintit acea vorbă a marinarilor care spune că „la ancoră nu dormi niciodată prea bine“.

„Cînd se ivi, de cu zori, Aurora cea trandafirie“, cum zice Homer, am cercetat înot plajele din apropiere. Era o dimineață superbă. Nu mai aveam timp să vizităm bisericuța de pe insulița din largul golfului, am privit-o de la distanță. Planul era să ajungem într-un port pe la prînz, atunci cînd cele mai multe yachturi acostate peste noapte sînt deja plecate, iar cele care urmează să acosteze pentru noaptea următoare încă n-au venit, să ne umplem rezervoarele cu apă, să mîncăm la o tavernă și apoi să plecăm spre alt golf, cît mai sălbatic, unde să înnoptăm. Povestea cu „lestrigonii“ din Cephalonia ne făcuse să nu ne mai dorim să ne petrecem noaptea în vreun port.

Ajunși la Frikes, nu știam pe care parte să acostăm. Un tip mititel și negricios de pe chei (chiar omul negru i se zice acestui gen de indivizi) ne făcea semne. Dar era indecis, ne invita să tragem ba cu spatele, ba în lateral, ba iar cu spatele. În cele din urmă, l-am auzit vorbindu-ne în românește. Ne-a spus că făcuse ASE-ul la București. Acum era omul cu cisterna, vindea apă yachturilor. O afacere cît se poate de simplă și bună. Am pus 700 de litri și ne-a făcut reducere. Ne-a dat și chitanță, avea aparat la cisternă. Am mers apoi la o tavernă, unde am mîncat musakale și porc cu rozmarin și salvie, iar chelnerița ne-a turnat vin pe pantaloni. Înainte să ne urcăm înapoi pe yacht am cumpărat de la un chioșc un fel de plasă ca de prins fluturi. Emilia mi-a spus că văzuse la un moment dat niște vecini de ancoră prinzînd pește cu așa ceva. Cum peste tot pe unde opriserăm văzusem în apă bancuri întregi de pești, mi‑am zis că merita să încerc.

Am pornit din nou velierul spre nord, pe un vînt cam nehotărît. Catamaranul nostru era foarte confortabil și ne-a plăcut din foarte multe puncte de vedere. Excepție făcea însă felul în care se manevra randa, vela mare, cu ale sale parîme de terțarolare. Pînă reușeai s-o ridici, de multe ori se schimba și direcția vîntului. Era foarte enervant. Ne aflam deci pe drumul de întoarcere spre Lefkada, unde nu trebuia să ajungem însă decît în ziua următoare. Peste noapte n-aveam decît să alegem, ca și în seara precedentă, un loc cît mai liniștit. Studiind harta, descoperiserăm un asemenea golf al unei insule pustii – Arkoudi. În zilele noastre, în care auzim că populația globului crește și tot crește la nu știu cîte miliarde, ideea de insulă pustie capătă valențele unei salvări, ale unei terapii contra agorafobiei. În același timp, insula pustie nu poate fi separată de ideea de aventură. Dar despre ineditele aventuri ce ne erau rezervate nouă pe acea insulă, vă voi povesti săptămîna viitoare.