Cum ne vedem pe noi înşine - un an după -
Cam acum şase luni, m-am dus în Parohia St. Bernard împreună cu Jason, cameramanul meu, să-mi iau şi eu porţia de imagini cu dezastrul pentru documentarul pe care îl fac şi care este cu totul diferit de documentarele pe care le-au făcut sau le fac alţii. Fiecare a cincea persoană din New Orleans fie că-şi face, fie că participă la facerea unui documentar. Sîntem ca triburile de pe Amazon ale căror familii sînt compuse - se zice - din mamă, tată, copil şi un antropolog. Am ales ca ţintă pentru prima noastră incursiune de jaf imagistic un vas de prins creveţi, eşuat în Parohia St. Bernard Parish, care a fost cărat pe uscat, preţ de cîteva străzi, înainte de a se trosni de o casă şi de a se propti acolo, platformă şi adăpost pentru ştirişti. Pe peluza din faţa casei era un Moş Crăciun de plastic, spart acum şi pus în umbră de imensul vas pescăresc, şi cîteva cărţi de şcoală fleşcăite. M-am aplecat să examinez un caiet de şcoală ale cărui pagini erau răsfirate de vînt şi am observat că este caietul de teme al unui elev de clasa întîi, iar pagina la care mă uitam avea pe ea, scrisă cu o caligrafie de copil, o poezie cu titlul Îl iubesc pe Moş Crăciun. Vă asigur că nu glumesc. M-a mişcat profund. Am citit poezia cu voce tare şi o lacrimă, la care nu mă aşteptam, mi-a ţîşnit pe obraz. Sper că Jason a reuşit să ia un prim-plan. Cînd m-am ridicat, două femei, care purtau tricouri pe care scria Make Levees not War ("Faceţi diguri, nu război"), au venit către mine şi am intrat în conversaţie. Mi-au spus că aveau case pe strada aceea şi că era prima oară cînd veneau acasă, de la Dallas, după furtună. Le-am întrebat cît de tare le-au fost lovite casele şi mi-au spus că nu s-au dus încă să le vadă, că s-au oprit să vadă întîi vasul de pescuit creveţi pentru că îl văzuseră la ştirile naţionale. Una dintre ele spunea că îi este frică să vadă ce a mai rămas din casa în care-şi crescuse copiii, iar prietena ei avea ochii în lacrimi. Tocmai eram în miezul unei alte întrebări, cînd subiectul interviului meu a exclamat: "Uite, o celebritate adevărată!". Şi-a smuls lavaliera şi s-a îndreptat glonţ către Anderson Cooper, care tocmai apăruse şi el cu cameraman cu tot. Anderson credea că poate folosi vasul de pescuit creveţi ca fundal pentru ştirile în direct de a doua zi. L-am întrebat, în timp ce dădea autografe locuitorilor, cum face ca să nu se implice, să nu devină el însuşi parte a ştirilor. A ridicat din umeri. Evident, am filmat totul. Acelea au fost ultimele zile de dezastru telegenic, zile în care, oriunde ai fi îndreptat obiectivul camerei, găseai ceva de numa-numa. Pe 18 august, cu doar cîteva zile înaintea aniversării de un an, cineva a dat foc vasului de pescuit creveţi. Cam tot pe atunci, au fost furate două buldozere care lucrau la ridicarea unui monument în memoria victimelor de la Ninth Ward. Cele două crime împotriva imaginii şi simbolului erau unite de legături subtile. La un an după Katrina, nu mai sîntem fotogenici. Camerele de luat vederi se concentrează pe felii înguste de reconstrucţie şi asta e cam tot ce poate încăpea în obiectiv. Dacă te uiţi la oraş în ultimul an, lucrurile arată ceva mai bine. Majoritatea maşinilor luate de ape şi masate pe refugiile din mijlocul şoselelor sau pe sub pasarele au dispărut. Nu mai există resturi şi moloz în zonele cele mai vizibile pentru cei ce trec cu maşina pe autostradă. În toate cartierele devastate, sînt acum rulote şi case fără de pereţi interiori. Dacă te uiţi la muşuroaiele de viaţă din unele puncte izolate, poţi resimţi oarece optimism, dar dacă te uiţi şi la ce este în jurul acestor puncte izolate, te apucă, în schimb, disperarea. Da, vindecarea este în curs, dar există şi o depresie atotstăpînitoare. Mass-media nu sînt pregătite să se ocupe în acelaşi timp şi de speranţă, şi de disperare, nu pot spune şi arăta decît cîte un lucru o dată. Zona cenuşie, în care trăim, este dincolo de puterile lor. În New Orelans, nimic nu este ce pare a fi. Oamenii cred lucruri pe care nu le spun şi spun lucruri pe care nu le cred. Pentru presă, ne revenim. Pentru urechile noastre, ne ducem pe apa sîmbetei. Oraşul nostru, supus unui puternic tratament mediatic şi medicamentos, naşte paradoxuri, nu certitudini. Cam pe cînd a fost dat pradă focului vasul de pescuit creveţi şi cele două buldozere au fost furate, în ziar a apărut fotografia unei tinere din Los Angeles care cînta la chitară locuitoarelor din St. Bernard, care stăteau la rînd la biroul parohial. Cîntăreaţa părea superoptimistă, iar femeile se uitau la ea cu un aer amuzat şi neîncrezător, dar bine măcar că au reuşit să respecte termenul - aniversarea de pe 29 august, de obţinere a licenţelor de reconstrucţie. traducere de Ioana AVĂDANI
