Cum e să fii propus ministru
Încă de la bun început ţin să vă spun că este foarte interesant - şi v-aş dori-o fiecăruia dintre dvs., cu o minimă condiţie: să vi se întîmple o singură dată. Mie mi s-a întîmplat de mai multe ori într-un răstimp relativ scurt - deci pot spune că experienţa a fost ceva mai intensă. Primul dintre avantaje este că afli multe lucruri noi despre tine. E un sentiment aparte să cumperi ziarele dimineaţa - sau să le citeşti seara pe Internet, cum a fost deseori cazul meu (plecat din ţară fiind, la Bruxelles, pentru, vă reamintesc, a scrie epistole dlui Văcăroiu) - şi să ştii de la bun început că nu vei mai citi despre alţii, ci vei citi despre tine. Nu v-aş putea descrie cum e să trăieşti această stare de aşteptare - şi de acceptare, totodată, a faptului că unii te vor susţine, iar alţii, nu. În context, "unii" şi "alţii" sînt mulţimi într-o continuă recompunere, aşa că totul devine mai interesant pe zi ce trece. Pînă în momentul acestei experienţe, eram uneori deranjat (în paturi de hotel, pe locul din dreapta-faţă al unor maşini, pe cîte un scaun de avion) de cei 190 cm pe care-i port mai mereu. Mă înşelam. Cineva, pe forumul unui ziar, avea să mă facă "bondoc" - cuvînt pe care l-am îndrăgit din prima clipă. La fel, pînă a fi propus ministru, eram şi puţin complexat că pe site-ul enciclopediei wikipedia se spunea despre mine - citez aproximativ - că, deşi prezent în politică, par mai curînd interesat de probleme ale culturii (ceea ce, în ochii unora, e o slăbiciune). Totuşi, nu era aşa. Imediat după nominalizare, am putut afla - de la dl Pătrăşconiu, din Cotidianul - că (iarăşi citez din memorie) e mai curînd notoriu faptul că sînt ahtiat după putere. În paralel, mai mulţi amici îmi spuneau (id est reproşau) că nu par foarte convins că-mi doresc această nominalizare. Geaba îl ofeream ca model pe dl Pleşu - "uitaţi-vă (spuneam eu, lipsit de experienţă), omul ăsta n-a alergat după nimic, a primit dacă a meritat" etc. -, că imediat unii încercau să-mi închidă gura spunîndu-mi că un ex-protejat al modelului meu îmi face contracampanie asiduă la Cotroceni, descriindu-mă acolo (rezum) ca pe un certăreţ-din-fire-superficial-des-uitător-în-oglinzi-nevorbitor-de-limbi-străine etc. Iei, nu iei în seamă, nu mai contează - fapt e, repet, că sentimentul că vei afla noi lucruri despre tine te va covîrşi, pînă în pragul nerăbdării masochiste de-a afla şi mîine mai mult. Ghid pentru eventualii doritori de-a intra în Cabinet Revin la forumurile ziarelor: dacă nu aveţi inima tare, nu vă aventuraţi acolo. Cu totul democratic, cele mai multe dintre voci sînt anonime - deci, foarte libere. Extrem de libere. Chiar aberant de libere, uneori. Trec de înjurături; redau două exemple simpatice: în cazul meu, un domn se întreba dacă mă consider demn de Brătieni şi ce am avut la TV cu Antonescu. După tonul întrebării, nu părea a aştepta răspunsul. Dar problema e alta: cel preocupat de relaţia mea cu istoria neamului îşi alesese ca nick-name apelativul Stahanov! (Vă cam imaginaţi ce drag îi era lui Antonescu supermuncitorul sovietic!) La fel, o doamnă sau domnişoară dădea ca sigur că nu-mi poate sta gîndul la ceva serios - ceea ce nu părea, desigur, a fi cazul respectivei, al cărei nick-name era Cicciolina. Tot pe forum, unii îţi vor lua apărarea. Iar dialogul dintre cei care te combat şi cei care îi combat pe cei care te combat devine, cel mai adesea, mai sugestiv decît articolele de la care pleacă totul. La fel, să fiţi foarte atenţi la micile detalii ale înfăţişării dvs. În cazul meu, de un mare succes s-a bucurat freza. Nu mai puţin de trei onorabili - un domn Popescu, un domn Tucă, un domn Gheorghe - s-au declarat cuceriţi de maniera mea de a-mi da cu mîna prin păr. E, cred, doar o întîmplare că cei trei domni au măcar două lucruri în comun: unu, că de-a lungul timpului i-am mai înţepat şi eu, mai ales în scris; şi doi, că toţi trei par a împărtăşi o nostalgie a vremurilor în care şi dînşii ridicau cu ceva motive mîna deasupra capului. Dar, credeţi-mă, toate cele spuse pînă acum sînt detalii. Carnea problemei, cînd veţi fi propus ministru, e alta: veţi descoperi cîţi prieteni aveţi. Sau, mai bine spus, aveaţi şi nu ştiaţi de ei (nu-i nimic, aflaţi acum). Cîtă lume vă admira. Cîtă lume îşi pusese speranţele în dvs. Cîtă lume era sigură că veţi reuşi în viaţă. Telefonul vă va suna întruna. Veţi auzi voci - numai voci vesele. Rudele vor fi şi ele cuprinse de freamăt. Veţi înţelege, brusc, cît de unitar e statul român: vă vor suna craioveni, timişoreni, ieşeni, tîrgovişteni, clujeni, arădeni, băimăreni ş.a. - şi poate chiar (cazul meu, alaltăieri) cineva din Babadag, care mi-a mărturisit că-mi transmite telepatic, cînd mă vede la televizor, anumite idei pe care, culmea, eu chiar le spun apoi (simţeam eu că-mi mai scapă şi prostii!). Şi, în plus, nimic nu egalează surpriza de a vă vedea votat (cum mi s-a întîmplat mie, marţi) de cei care vinerea trecută încă vă erau adversari de moarte. Semn că-n această ţară orice minune e posibilă. Unii spun că ea durează cîteva zile, alţii zic că e veche de două mii de ani.
