Cum e posibil să fii femeie? II. O polemică vikingă
Nu mă bate deloc gîndul să proiectez o discuție modernă despre transgender în secolul X. Războinicul viking îngropat cu toate armele sale, de care vorbeam joia trecută, era, conform analizelor de ADN, femeie (adică avea doi cromozomi X). Sînt instructive unele reacții academice la această descoperire. Un prim exemplu: un specialist ucrainean în epoca vikingă a propus că armele din mormîntul femeii (Bj. 581) trebuie să fi aparținut, de fapt, unui bărbat, al cărui schelet a fost cumva rătăcit de arheologi, sau că armele erau ale soțului ei, care a plecat la luptă și nu s-a mai întors etc. Același specialist propusese anterior că cel mai bogat mormînt de epocă vikingă, cel de la Oseberg, în care s-au găsit două femei și un fleac de corabie de 20 m, trebuie să fi cuprins, de fapt, (și) un bărbat, care să poată explica o asemenea bogăție. Bineînțeles, orice ipoteză trebuie investigată la rece, nu eliminată doar datorită unei posibile tente misogine; unora li s-a părut însă că aici e vorba de o oarecare înverșunare neștiințifică. Un al doilea exemplu: cea mai critică voce împotriva walkiriei de la Birka a fost a unei femei, profesoară de studii vikinge la Nottingham, exasperată de supralicitarea unor concluzii feministe ale interpretării. Pentru ea, loialitatea unei femei față de logică n-are de ce să cedeze în fața loialității pentru cauza feministă.
Mă interesează și cum putea fi prezentată publicului mai convingător această descoperire. Nu spun că femeia de la Birka nu era o războinică. Doar că adevărul poate fi prezentat și într-un mod care nu i face servicii. Aici, cel mai important ar fi fost ca publicația principală care prezintă descoperirea să fi anticipat obiecțiile posibile ale cititorului. Iată mai întîi un exemplu de obiecție bine anticipată de autorii înșiși. Dacă femeia de la Birka era o războinică, atunci de ce scheletul ei nu prezintă nici un fel de traumă tipică de combatant, așa cum ne-am aștepta? Or, ne explică ei, în cimitirul de la Birka, sub 5% din bărbați prezintă asemenea urme de violență. Absența lor, așadar, nu e un motiv să respingem ipoteza fe-meii-războinic. Foarte clar, sînt acum un cititor mulțumit. (Eh, se puteau prezenta lucrurile ceva mai în detaliu, pentru că, de pildă, utilizarea regulată a arcului duce la supradezvoltarea anumitor apofize osoase: avem sau nu așa ceva în Bj. 581?) Dar există alte obiecții care parcă mergeau întîmpinate. De pildă, cum trebuie să înțelegem mormintele scandinave de copii ce cuprind spade atît de grele încît ei nu le-ar fi putut urni niciodată? Orice critică rezonabilă neanticipată mai scade cu o liniuță credibilitatea.
Nu era nevoie nici să se supraliciteze calitățile de arheolog ale lui Hjalmar Stolpe. El a făcut o treabă bună pentru momentul descoperirii (1878). Dar știm că a dinamitat bolovanul uriaș care acoperea mormîntul și că nu era de față tot timpul cînd se săpa. Mormîntul cu pricina apare în carnetul 8 al lui, pe care l-am răsfoit online (par notele de la un curs pentru care îți ții foarte bine în frîu interesul), dar nu găsesc mai mult de trei rînduri despre el. Rapoartele publicate de arheolog sînt foarte detaliate, poate bazate pe informațiile de la muncitori sau poate pe vreun carnet care s-a pierdut, nu știu, dar aș fi preferat o explicație. (Acum, să îl și apăr: faptul că ne-au rămas de la Stolpe două schițe oarecum diferite ale mormîntului nu e o problemă, sînt făcute poate în momente diferite ale săpăturii; nici craniul dispărut nu mă înspăimîntă, a ajuns probabil într-o colecție anatomică.)
Femeia-războinic de lîngă Stockholm nu e o curiozitate cu relevanță locală, ci vorbește de toată Europa nordică. Înțelegem mai bine și femeile care luptă în poemele compuse în Groenlanda în secolul XII, și femeile descoperite, scrie un cronicar de-atunci, printre victimele de pe cîmpul de bătaie după o victorie a bizantinilor împotriva trupelor nordice. (Iar vorba despre ele umblă, pentru că Birka e conectată comercial nu doar cu Bizanțul: în Bj. 581 se afla și o monedă de argint bătută de califul abasid al-Muktadir.) De-asta aș fi ținut ca descoperirea să fie impecabil publicată. Dintre problemele insuficient discutate, cea mai importantă e însă asta: că se știa încă din 1975 că scheletul din Bj. 581 era feminin. Alți trei antropologi l-au evaluat ulterior și toți au zis că era femeie. Sigur că abia analiza de ADN elimină orice dubiu, dar rămînem cu întrebarea: cum de n-a îndrăznit nimeni să lege oasele de inventarul mormîntului pînă în 2017? Chiar să nu fi intuit nimeni cît de senzațională – și aducătoare de finanțare – era descoperirea? Unul din osteologii care s-a ocupat în 2012 de oasele de la Birka a găsit oase nearse în pungi din morminte zise de cremație și pungi cu oasele mai multor indivizi din morminte înregistrate ca aparținînd unui singur individ, iar în cutiile Bj. 581 apărea un al treilea femur (ce-i drept, tot de femeie !). S-a hotărît atunci ca scheletele să nu mai fie asociate cu morminte specifice, ci să fie studiate doar global și statistic, pentru demografie, paleopatologii etc. Autorii din 2017 ne zic însă că putem avea încredere totală în felul în care au fost înregistrate oasele femeii noastre, pentru că toate sînt marcate, cu cerneală, „Bj. 581“, femurul străin fiind marcat clar cu un alt număr, și că, pînă la urmă, cui nu i se întîmplă să pună un os în cutia greșită? Mă gîndesc că oamenii aveau însă capacitatea să facă același raționament liniștitor încă din anii ’70, dar nu l-au făcut. De ce? Poate de teama că înregistrarea era compromisă. Poate de teama de a nu fi ridiculizat într-un mediu academic care de o sută de ani tratase cu multă pioșenie mormîntul drept cel al unui bărbat – în timp ce se uita la filme cu women warriors. Băiete! Două stereotipuri, te rog!
Foto: wikimedia commons, posterul filmului The Viking Women and the Sea Serpent
