Cum e posibil să fii femeie? (I) Un mormînt viking
Un războinic viking înmormîntat cu toate onorurile, și devenit vikingul prin excelență în aproape un secol și jumătate de cărți de istorie și arheologie, se dovedește, odată cu analiza de ADN din 2017, a fi o femeie. Ce-i de făcut? Orice surpriză în știință e motiv de bucurie; că unii au fost consternați, e treaba lor. Descoperirea e senzațională în sine și importantă prin faptul că tevatura din jurul subiectului (s-a făcut risipă de articole și s-a gîndit cu zgîrcenie) a dat de gol cîteva slăbiciuni monumentale în raționamentele pe care le folosesc istoricii și arheologii.
Mormîntul este o cameră subterană din bușteni, construită la mijlocul secolului X și descoperită în 1878 lîngă Stockholm. Mai exact, într-unul din cele mai importante pesaje funerare vikinge din lume – cimitirele așezării de la Birka, primul oraș al Suediei de azi. Se văd acolo și acum vreo trei mii de tumuli și peste o mie dintre morminte au fost săpate de arheologi. Asta e esențial pentru că un mormînt care nu poate fi comparat cu altele pierde mult din expresivitatea lui științifică. De exemplu, din toate mormintele săpate la Birka, doar 75 cuprind măcar o armă, și doar două cuprind un set complet de arme. Walkiria noastră, care avea treizeci și ceva de ani, era într-unul din ele (cel zis Bj. 581), așezată pe un scăunel sau poate pe o șa.
Un armăsar și o iapă, sacrificați, fuseseră aranjați pe o platformă nițel ridicată la picioarele ei. Copitele lor aveau crampoane pentru gheață; pentru coama lor se lăsase în groapă un pieptăn de os. În jurul corpului ei fuseseră aranjate arme de o excelentă calitate – o spadă, o lance grea și o suliță ușoară, un cuțit de luptă, un mic pumnal cu o tocilă, un scut la cap și unul la picioare, o secure și 25 de săgeți (din arc nu s-a păstrat nimic). Această doamnă pare să fi purtat haine tipice, din cîte înțeleg, pentru stepa eurasiatică. Caftanul era făcut din mătase brodată cu fir de argint, pe care erau cusute bucățele de oglindă. O bonetă ciudată de mătase, făcută pe undeva pe lîngă Kiev, era prevăzută cu un minunat moț de argint, de care atîrnau patru ciucuri tot din plasă de argint (o singură asemenea bonetă mai apare la Birka, și se mai cunoaște una din Ucraina, și bineînțeles mai are bunica mea una). Doamna de acum o mie de ani pare să fi avut deci ceva legături cu Rusia -kieveană, stat înființat de vikingi, și în orice caz era o străină, deoarece cantitatea de stronțiu din dinții ei nu corespunde cu cea tipică a localnicilor. (Alături de ea, de altfel, în mormîntul alăturat se afla o femeie din Danemarca – cu bijuterii, de data asta.)
Ziceam că toată lumea a presupus că aici trebuie să fi fost îngropat un mare războinic, mare curaj, mare caracter. Nu numai din cauza armelor; mormîntul se află într-o zonă rezervată elitei, la poarta de nord a fortăreței, pe un promontoriu deasupra lacului. Descoperiri ulterioare au alimentat constant presupunerea asta – acum vreo 20 de ani s-a descoperit în apropiere o clădire arsă, ai cărei pereți fuseseră cîndva acoperiți de scuturi, cu sute de cuțite încorporate în podele și în ziduri, cu lănci îngropate în fundație. (Cînd nu ai Lego, trebuie să faci ceva cu timpul tău.)
Încă ceva. Walkiria din Bj. 581 avea în poală și o pungă cu un set complet de piese de joc (28 – din care una marcată cu un cui de fier), cu trei zaruri de corn și trei greutăți; alături, o tablă de joc cu cadru de fier. Seturi complete, cu tablă, apar foarte rar, practic doar la comandanții militari, și mai ales la cei înmormîntați cu corabie cu tot. Piesele astea sînt de obicei asociate cu gîndirea strategică, iar asta completează, spun diferiți autori, imaginea unui șef războinic. Mai ales că în mormînt nu apar obiecte care să ne dea alte idei, știu eu, bijuterii, unelte legate de agricultură sau de țesut.
Cum tragi concluzii despre un om pe baza obiectelor din mormîntul lui? În istoria ideilor arheologice, o primă abordare este cea sîrguincioasă: ce mai tura-vura, dacă are arme, era războinic, dacă are unelte de grădinărit, era grădinar etc. A doua este abordarea filozofică: nu, nici vorbă, obiectele dinăuntru reflectă nu cine era cel decedat, ci o regie socială, fiind selectate de cei rămași în urmă în beneficiul propriilor lor, să le spun așa, reconceptualizări compensatorii ale decedatului. Asta duce chiar la agnosticism: nu putem fi siguri de nimic, oameni buni. Armele, ca șoimii, să zicem, nu sînt decît simboluri plutocratice, iar războinic poți fi considerat, în anumite societăți, și dacă stai toată ziua la televizor. A treia abordare se întoarce, puțin spăsită, la briciul lui Occam și zice că dacă cineva e îngropat cu multe arme și atît, apoi n-are cum să fie mai probabil că a fost pescar sau poet sau peruchier decît că a fost ceva legat de arme, cum ar fi, să zicem, războinic. (Știința nu a evacuat cu totul interpretările de bun-simț, dar nici nu uită că superioritatea unei explicații simple e pînă la urmă doar o convenție metodologică.) Mai nasol e să folosești abordări diferite într-o succesiune de probleme similare: cînd găsești un bărbat cu arme, îți place să judeci sănătos, armele sînt – e la mintea cocoșului – un corelativ al sexului masculin; cînd găsești o femeie cu arme, devii subtil, ehe, arma nu e altceva decît un construct societal…
Din miile de morminte de femei vikinge cercetate arheologic pînă azi provin și o mînă de arme, izolate. Or, mormîntul de la Birka e magnific în marțialitatea lui. Iar ADN-ul extras din canin și din humerus (cratima dintre umăr și cot) dovedește că aici vorbim de o femeie, parte din elita care domina Europa nordică a vremii. O femeie care ajunge într-o poziție mai sus decît Odin și asistentele lui. O să reiau discuția, care de-abia acum devine interesantă, săptămîna viitoare.
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Chihlimbar, Polirom, 2017.
