Cultul corpului

Italia este sănătoasă, Franţa se pregăteşte să devină şi nici România nu mai are mult. Italia a devenit peste noapte un pămînt sfînt al luptei împotriva fumatului, iar Franţa se pregăteşte să se scandalizeze, post festum, de cîntecul lui Serge Gainsbourg cu Dumnezeu care fumează trabuc, mult mai mult decît s-a scandalizat papa de cel cu Je t'aime, moi non plus. Între timp, îşi responsabilizează cetăţenii în privinţa consumului de alcool: o bere la o terasă a devenit un lux ce tinde să devină exorbitant, băuturile populare mai tari ies încet-încet din uz, dimpreună cu întreaga sociabilitate de bistrou francez care iese discret din viaţa poporului francez. În schimb, în vitrinele magazinelor au apărut afişe scandînd Vive le culte du corps! Prima revelaţie a acestui nou "cult" am avut-o în urmă cu mai mulţi ani la New York, în Central Park, unde îmi fumam visător o ţigară pe o bancă. O doamnă plesnind de sănătate la cele peste o sută de kile ale ei s-a oprit în dreptul meu şi mi-a dat cu poşetuţa-n cap, strigîndu-mi de la obraz: you devil, you're poisoning our atmosphere! Care va să zică aşa, l-a văzut pe dracu'! Eu, în schimb, am avut viziunea îngerului exterminator... Să ne înţelegem: nu am nimic împotriva campaniei împotriva fumatului sau a avertismentelor că excesul de alcool dăunează sănătăţii. Sînt lucruri evidente şi este normal ca o societate responsabilă să le aibă în vedere. Nu sînt, evident, nici împotriva jogging-ului sau a diferitelor tehnici de îngrijire a corpului şi cu atît mai puţin împotriva ecologiei. Ceea ce mă intrigă însă este modul în care toate acestea se leagă între ele într-o viziune despre lume, într-un adevărat cult, cu dogmele, exegezele şi eschatologia sa, cu preoţii, adepţii şi, mai ales, habotnicii săi. Ar trebui să fim orbi ca să nu recunoaştem în toate acestea o formă sub care se consumă în prezent ceea ce numim "revenirea religiosului", şi anume ceea ce Marc Augé numeşte întoarcerea la autentic. Atît relaţia cu sine cît şi relaţia cu celălalt, care constituie cele două dimensiuni complementare ale acestei "întoarceri la autentic", au în vedere revenirea la o calitate a vieţii presupusă existentă cîndva şi/sau undeva, dar pierdută sau distrusă de modernitatea tîrzie în care trăim, o regăsire a vieţii "adevărate", singura care merită trăită cu adevărat. Augé are dreptate să le considere de factură religioasă deoarece, în majoritatea cazurilor, această "întoarcere la autentic", indiferent de domeniul unde este căutat acesta, se organizează ca strategii ale mîntuirii, ca sisteme simbolice şi rituale care se prezintă ca fiind "calea dreaptă" a existenţei şi care promit "fidelilor" salvarea. Nu însă într-o lume viitoare şi transcendentă, ci aici - şi, pe cît posibil, acum! Este şi cazul a ceea ce pe bună dreptate a ajuns să se numească un "cult al corpului". Dorinţa de "autentic" în relaţiile cu sine "implică, bineînţeles, o conştientizare a propriului corp şi o stăpînire a acestuia, calea fiind astfel deschisă tuturor influenţelor orientale". Transplantarea acestora în cotidianul occidental implică însă şi o transformare a sensului lor originar, ne atrage atenţia Augé: "ŤEliberarea», care constituie scopul ultim al acestor tehnici (...), se trăieşte în afara societăţii, nu ca o contestare a acesteia, ci ca un refuz de a se lăsa prins într-un sistem fatal de cauze şi efecte. (...) Dimpotrivă, atunci cînd sînt implantate în societăţile occidentale, aceleaşi tehnici îşi găsesc locul explicit într-o strategie de integrare, de adaptare şi de participare la viaţa socială". Eliberarea de corp devine "eliberare a corpului" şi nu pentru ieşirea din societate, ci pentru participarea autentică la viaţa acesteia. Astfel "eliberat", corpul - ca ideal al corpului perfect - transcende într-un mod straniu şi simptomatic corporalitatea imanentă a organismului nostru şi, astfel ipostaziat, se bucură de toate prerogativele unei zeităţi. El este descris în sacralitatea sa de textele revelate ale specialiştilor-profeţi şi noul lor decalog (să nu fumezi, să nu bei, să nu mănînci E-uri etc.), este apropiat fără a fi atins vreodată prin ritualurile de purificare sau reparatorii propuse de preoţii pieţei (body-building, jogging, gimnastici şi tehnici ale corpului de toate soiurile, regimuri alimentare, medicini naturiste, chirurgie estetică etc.), este propovăduit de misionarii publicităţii şi, mai ales, este venerat cu fiori mistici de milioane de adepţi care, la rîndul lor, visează să-şi aducă şi vecinii pe drumul cel bun, să facă prozeliţi şi să-i denunţe pe eretici. Tot acest sistem social de semne şi practici îşi predică valorile şi normele şi îşi impune constrîngerile sociale instituţionalizîndu-se în legi şi organizaţii care au ca menire explicită să apere şi să promoveze calea dreaptă a corpului perfect, singura cale disponibilă de mîntuire a individului post-modern. El este preluat de marile companii ca modalitate de mîntuire a salariaţilor şi preia de la acestea un "vocabular provenit din cultura de întreprindere, de pildă din teoria dezvoltării personale, semn al vocaţiei multora dintre aceste grupuri de a asigura fericirea indivizilor în lumea aceasta şi nu în cea de dincolo" (Caillet şi Jamous). Cultul corpului îşi dezvăluie astfel, în această alăturare, originea sa socială de "religie a pieţii": ce poate fi mai mobilizator şi mai frumos decît o lume de corpuri veşnic tinere, fericite să muncească şi să consume pentru propria lor mîntuire! Acest cult (eventual "liberal") al corpului poate lua însă, în mod aparent paradoxal, şi forma (eventual "stîngistă") a unei "erezii" anti-piaţă, mai ales cînd se asociază unei viziuni ecologiste. Căutarea unei existenţe personale autentice se articulează în acest caz cu aceea a unei lumi pure în care această existenţă autentică să fie posibilă pentru toţi. Iar acest lucru nu este posibil decît luptînd cu o societate post-modernă şi post-industrială care este pe cale de a distruge în mod ireversibil această lume în care trăim cu toţii. O alimentaţie vegetariană, o medicină naturistă, practici sociale inspirate din cele ale populaţiilor care trăiau "în armonie cu natura" şi o revenire şi restaurare a acestei "naturi" însăşi se combină, se completează reciproc şi devin astfel o "viziune despre lume" care ordonează şi oferă sens unui mod de viaţă - pe scurt, un sistem ce are toate aparenţele unei religii. În acest sens, primarul din Chicago a pornit acum cîteva zile, din considerente ecologico-vegetariene, un război sfînt împotriva pateului de foie gras. În unele sate din Franţa, vegetarianismul şi ecologismul au fuzionat mai de mult în viziuni milenariste. În anii '60, Baudrillard considera corpul ca "cel mai frumos obiect de consum". În prezent, acesta a devenit mai degrabă un obiect religios în care se regăsesc toţi drept-credincioşii, indiferent de culoarea lor politică. Personal, prefer să mă declar eretic!