Cui îi e frică de Celălalt?
S-au încins din nou spiritele pe yahoo-group-ul nostru antropologic. De data aceasta în legătură cu cele întîmplate în Franţa - mai ales cu cele scrise de unii şi de alţii despre aceste evenimente. Ce-i drept, cînd auzi un leader de opinie de la noi tratînd populaţia "cartierelor dificile" drept "băieţi musulmani care îşi arată curajul mai ales omorîndu-şi surorile în bătaie, dacă nu se poartă cum vor ei" şi care "nu s-au mai dus la şcoală de ani de zile, deşi au metrou", parcă îţi vine să-l tragi de mînecă şi să-i spui de la obraz că "democraţiile liberale avansate" nu sînt o plantaţie personală de bumbac! Pe de altă parte, te gîndeşti şi că fericiţi sînt cei săraci cu duhul, căci a lor va fi împărăţia ideologiilor de salon... Dincolo de asemenea excese salonarde, sentimentul difuz care pare să se ascundă în spatele comentariilor de toate soiurile este însă, am impresia, cel de frică. Frica de Celălalt, un străin care a (re)devenit straniu, adică necunoscut, imprevizibil şi astfel ameninţător. Complementar, eforturile de a-l numi pe Celălalt (expresie perenă a ameninţărilor), punîndu-l la "locul său", (re)devine mijlocul privilegiat de a ne stabili şi legitima propriul loc. De fapt, ne gestionăm propria insecuritate, încercînd să facem ordine într-o existenţă care ne sperie şi să ne aşezăm astfel într-o poziţie de confort psihologic pe care l-am pierdut. Cea mai simplă - şi tot mai evident simplist-confortabilă - soluţie este propria încadrare într-o poziţie "de dreapta" sau "de stînga". A-i numi pe Ei "racaille" sau, dimpotrivă, "nos fr
