Cucurrigulum vitae (I)
N-am avut nicicînd un nume propriu, fie şi dacă alţi congeneri de-ai mei avut-au unul. Cei din ograda, bunăoară, a celui ce a fost Tudor Arghezi, " numiţi, cu toţii, pare-se, Ioniţă. Poetul susţine că e vorba de un nume dinastic (cf. Asăneştii) şi transmisibil, aşadar, din tată-n fiu. Eu bănui, însă, că omonimia aceasta care se soldează cu cel mai crunt anonimat, e o subtilissimă revanşă a poetului faţă de unul, Georgescu-Cocoş, ce-i va fi făcut multe-multe zile fripte… Termenul ultim proferat cu dinadinsul în preajma unuia ca mine, frizează cel mai crud sadism; scăpat pe gură fără voie, e o gafă. În ambele cazuri, destinaţia ni-i aceeaşi: dacă nu murim de moarte bună, fi-vom, cu toţii, fripţi (sau fierţi). Nu înţeleg de ce vocabula friptură, care a dat expresia fripturism, e, moralmente, mai pejorativă decît aceea de fiertură; şi mai violentă decît ea. Oare, din cauză că, friptă, carnea-i crocantă, pe cînd, fiartă, este insonoră (în caz că-i consumată silenţios)?! În plus, îşi face loc, în ocurenţă, şi un contrast între pasiv şi-ntre activ: un om e "fiert" de alţii; de "fript", se frige singur. Asta, ca să preiau nişte expresii (mai mult sau mai puţin inepte) figurate, ale (ne)semenilor noştri, care-s nişte păsări fără pene…
