Cuante de cercetare
Nu e întotdeauna clar care sînt competențele specifice ale istoricilor și ale altor cercetători din științele umaniste (cei care nu predau, așadar). Într-o formă mai rudimentară, asta se vede în întrebări de genul „ce știu ei să facă, de fapt“, „concret, care-i meseria lor“ sau, în eurolimba de lemn, „ce abilități cuantificabile au“. De obicei întrebările astea vin de pe piața muncii, în orice caz din exteriorul profesiei. Faptul că uneori ele sînt puse cu o agresivitate neroadă nu trebuie să le afecteze legitimitatea.
Finanțarea cercetării umaniste este o investiție pe termen lung pe care o țară o face în calitatea și diversitatea vieții ei intelectuale, cu convingerea că asta va contribui indirect și la o piață liberă a ideilor, stabilitatea democrației, poziționare internațională etc. Nu li se cere cercetătorilor, deci, să fie rentabili sau să meșterească ceva colorat de pe azi pe mîine. Pe de altă parte, e ceva de învățat din această desconsiderare de pe poziții materialiste a muncii de cercetător. Cred, de pildă, că una din cauzele ei este prezența anemică a cercetătorilor în viața cetății. Dacă te-ai întîlni mai frecvent cu ei ca invitați ai jurnaliștilor, oferind o părere expertă și inteligibilă, sau ținînd conferințe în licee, sau adunați în ligi cu inițiative vizibile, lumea ar ști de unde să-i ia și n-ar mai crede că ei stau și reflectează într-o hrubă.
Nu doar publicul e puțin nelămurit cu privire la cercetători. Și establishment-ul pare a avea neclarități referitoare la competențele lor. Iau ca exemplu istoricii, deși cred că se aplică și altor cercetători. Vîrfurile publice ale domeniului oferă adesea răspunsuri ex cathedra, unii le-ar zice chiar înțepate, la întrebarea ce definește, pînă la urmă, un istoric. Scos la înaintare e de obicei „spiritul critic“, foarte dezvoltat, al istoricului, competența supremă prin care el se deosebește de alți muritori naivi. Istoricul are niște ochelari speciali de citit printre rînduri sau se uită drept în ochii documentului, care pleacă primul ochii, rușinat că a înflorit lucruri. Dar dacă în acest spirit critic stă într-adevăr diferența specifică a istoricului, poate n-ar strica să existe cursuri numite chiar așa în anii de facultate la istorie, apoi la master și mai tîrziu la doctorat, ținute de specialiști în spirit critic. Curios însă, asemenea cursuri practic nu există. Nici asemenea catedre. Dacă cineva acolo sus chiar crede în preeminența spiritului critic ca o calitate definitorie și sine qua non a istoricului (cum și este), de ce nu se reflectă asta formal în structura uceniciei lui? Nu te împiedică bineînțeles nimic să furi spirit critic de la un profesor înzestrat cu așa ceva și care ți predă, punctual, quinquennium Neronis sau vizirii Köprülü. Dar cine știe să fure spirit critic, de obicei are deja. O altă competență a istoricului, pomenită cu multă evlavie, este forța sa comparatistă, capacitatea sa de a sesiza paralele între fenomene din societăți diferite, avataruri ale unor nexuri cauzale de la o epocă la alta, știu eu, cauze similare pentru prăbușirea civilizațiilor. Nici asta nu are nici o acoperire formală în anii de pregătire. Nu se oferă cursuri de metodologie a comparației istorice sau măcar de inventariat școlărește analogii interesante, și ele oricum n-ar putea fi ținute decît de profesori care au cu totul alte specializări.
În fine, și la nivel individual există printre cercetători, cred, destulă nesiguranță referitoare la competențele profesionale. E important pentru fiecare specialist – mai ales cel din mîinile căruia nu ies un pacient vindecat, o chiuvetă reparată sau un film montat – să reflecteze la ce știe să facă. Impresia mea e că mulți cercetători (inclusiv istorici și arheologi) au sentimentul neexprimat că abilitățile lor profesionale – așadar dincolo de „o minte deschisă“, „dorință de cunoaștere“ etc. – sînt în realitate nesubstanțiale, iar asta duce nu rareori la un complex de inferioritate manifestat în aroganță și secretoșenie. Printre cauze sînt probabil și competiția mereu frustrantă cu cercetătorii occidentali și subrecompensarea, dar încă mai rău, subutilizarea lor de către societatea în care trăiesc; o alta, deja menționată, este pregătirea universitară în științele umaniste, care nu strălucește prin metodă și se concentrează pe detalii pe care nu e clar ce și dacă le aduce ceva laolaltă, și, în fine, faptul că numeri pe degete specialiștii de prim rang care în același timp să aibă talentul și cheful să creeze o școală în jurul lor. Chiar și pe cercetătorii temeinici și, ca să zic așa, cu optimism epistemologic, așadar cei dispuși să-și împărtășească rezultatele cu bucurie și cu un fel de failibilitate asumată, îi încearcă mereu, la noi, o anumită nesiguranță nemărturisită. Nu mă refer la nesiguranța OK, a dubiului cartezian, ci pur și simplu la o aprehensiune recurentă: sînt la zi cu documentația? oare așa se face ceea ce am făcut eu? nu voi fi expus ca impostor de vreo recenzie nemiloasă? Cercetătorii noștri compensează lucrînd cu disperare, compensează jucînd pe toate posturile, iar uneori compensează atît de mult încît ies din teren și pleacă din țară.
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Trecerea, Cartea Românească, 2016.
Foto: wikimedia commons
