Cu visele la avocat (I)
O singură carte de interpretare a viselor ni s-a păstrat din antichitate. Pasajul meu preferat ține de visul cuiva care, plecat în străinătate, își construia o vatră, folosind, în loc de pietre, cărți legate cu mortar.
Artemidoros din Efes a visat (și a scris) în vremea împăratului Marcus Aurelius, poate o idee mai tîrziu. E o vreme în care visele și mesajele lor misterioase sînt frecvent menționate în lucrări de tot felul; recent a apărut o analiză a prezenței proeminente a viselor în discursurile retorului Aelius Aristides, dar și istoricul Dio Cassius și, în mai mică măsură, împăratul-filosof pomenesc vise și le pritocesc interpretarea. O monedă de bronz bătută de orașul Smyrna în 147 d.Hr. îl arată pe Marcus Aurelius (pe cînd nu devenise încă împărat), iar pe revers o scenă extrem de rară: Alexandru cel Mare la umbra unui platan, dormind. E un vis povestit de istoricul contemporan Pausanias, în urma căruia Alexandru a devenit „al doilea întemeietor“ al Izmirului de azi. Alexandru ațipit apare și pe cîteva monede ale unor împărați de mai tîrziu, ca Gordian III și Filip Arabul, dar în general somnul nu trezește deloc atenția decoratorilor de monede. (O altă excepție este Ariadna adormită.)
Bineînțeles, în antichitate au circulat nenumărate cărți de vise. Încă Homer vorbește de cei care interpretează viziuni onirice, și cunoaștem numele autorilor de asemenea cărți din Grecia clasică. Fragmente păstrate pînă azi de cărți de vise egiptene sînt cu 1.500 de ani mai vechi decît Artemidoros. Legislația creștină din Codex Theodosianus s-a războit cu tot ce însemna divinația și magia, și în vremea în care ghicitorii și astrologii erau pedepsiți cu moartea trebuie să fi dispărut și multe din cărțile de vise. Asta în vreme ce totuși visele sînt instrumentate politic de Constantin cel Mare (in hoc signo vinces înainte de bătălia de la Pons Milvius) și însuși Teodosius are, pe cîmpul de bătaie, un vis cu Ioan Botezătorul și apostolul Filip, bine mediatizat apoi. Așa că poate nu e de mirare că, în curînd, creștinismul cade la pace cu interpretarea viselor, iar onirocriții sînt scoși de sub interdicție. Un împărat bizantin, Constantin Porfirogenetul, scrie că manuale precum cel al lui Artemidoros trebuie luate cu el de orice împărat cînd pleacă în campanie.
E vorba deci o Wikipedie de vise din secolul II d.Hr. Artemidoros se ține departe de retorica tipică pentru „a doua sofistică“, atît de populară în literatura greacă a momentului. Asta deși el pare să fi fost un tip destul de nervos, care trimite mereu înțepături retorice către cititorii răuvoitori și critici. Cartea lui se ține departe și de medicalizarea experienței onirice, proprie medicilor vremii, în special lui Galenus. Artemidoros recomandă totuși folosirea constantă a cărților de medicină în procesul de interpretare, măcar pentru a separa, din cîte înțeleg, visele profetice de cele diagnostice. Pentru Galenus, aghioasele sînt mai carteziene: el pomenește pe cineva care visează că i-a împietrit un picior și zice că visul era înțeles de deștepții care interpretează vise drept referindu-se la unul din sclavii celui ce visează; pentru cel mai celebru doctor al antichității romane, visul anunța paralizia piciorului respectiv.
Să-l recitești azi pe Artemidoros e spectaculos (tr. rom. din greacă de M. Băluță-Skultéty, Carte de tălmăcire a viselor, Polirom, 2001). Oamenii visau cocoși de luptă, visau scaunele speciale pe care era așezată femeia ca să nască, visau oglinda frizerului, visau că zboară pe deasupra Romei, visau, săracii, că învață să scrie. Cum să nu-i intereseze detaliile astea pe istoricii antichității? Dar și mai interesantă mi se pare metoda lui Artemidoros. Eu aș face loc pentru abordarea lui – într-un domeniu, zice-se, prin excelență neștiințific – într-un curs de istoria științei. Omul a încercat să-și facă un fel de uriașă bază de date de vise umane. Zice că are în biblioteca lui toate cărțile de interpretare a viselor (evident, doar grecești, nu asiriene sau egiptene) și că a petrecut ani buni prin Grecia, Italia și Asia Mică culegînd vise și discu-tîndu-le cu alți onirocriți (din care pe unii îi considera șarlatani). Mai important este că își urmărea pacienții, adică își nota visele și ceea ce urma apoi în viața visătorului, încercînd să tragă concluzii empirice referitoare la sensul viselor. Sigur că un follow-up nesistematic nu duce la nimic, și apoi, timp de cîte zile/luni/ani trebuie urmărit omul care a visat, și în ce detaliu? Dar ideea rămîne. Artemidoros are și o înclinație antropologică: n-ajungi nicăieri dacă nu cunoști contextul cultural al visătorului. Același vis, zice el, o să însemne altceva în spații geografice diferite, la oameni cu meserii sau stări de sănătate diferite, la același om în diferite faze ale vieții lui. O distincție citată de zeci de ori este asta: dacă cel care a visat e bogat, înseamnă cutare, dacă e sărac, cutare. (Am găsit și o excepție – să visezi că te culci pe o grămadă de gunoi e bine și pentru bogați, și pentru săraci. Și aș zice că e cu atît mai bine pentru arheologi și relația lor de love-hate cu gunoiul preistoric.) Un ultim detaliu al acestei lăudabile pledoarii antice pentru thick description: Artemidoros cere să fie întrebat visătorul ce simțea cînd visa cutare lucru, tristețe sau veselie, iar asta să calibreze interpretarea. În plus, îi amintește fiului său, pe care îl pregătește pentru aceeași meserie, ca în interpretare să nu se țină de litera propriului lui manual.
Mai multe despre metoda și metehnele lui Artemidoros, ca și despre niște vise alese pe sprînceană de acum aproape două mii de ani, săptămîna viitoare. Spor la somn!
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal, Humanitas, 2019.
Foto: Marc Chagall, Deasupra orașului, 1918
