Cu căciulili pă frunte şi căştile în urechi

Aveam un coleg arheolog care visa să devină director de săpătură – pînă aici, totul e-n regulă, visul e cam modest, dar e OK – ca să poată interzice oamenilor să asculte muzică la căști pe șantier. Ăsta pare la început un motiv surprinzător, apoi, imediat, foarte firesc, deoarece dacă există o chestie care face mare plăcere unora, există alții care vor s-o interzică.

Muzica este, cum se știe, dispozitivul care îți permite, din momentul în care ți-ai pus căștile la urechi, să te întinzi în pat în timp ce dai cu tîrnăcopul. Această formă portabilă de confort suprem reprezintă principala descoperire a umanității, după faptul că apa e bună e băut. Printre drepturile oricărui angajat trebuie stipulat clar, zic eu, dreptul de a asculta muzică la căști în cel puțin 10-20% din timpul de lucru. Mă refer la muzică pe care o cunoști de mulți ani, nu la încercarea de a descoperi, în timp ce lucrezi, compoziții dodecafonice sau heavy-metal turcesc.

Colegului de care ziceam, pusul căștilor la urechi i se părea ceva subversiv. Așa cum nu voiau comuniștii să mergi în străinătate, așa nu vrea el să ascultăm muzică. Cine știe cu ce idei te-ntorci din cîntecul ăla!? O altă obsesie a lui era că nu poți să te concentrezi cu căștile în urechi. Chipurile, dacă ascult muzică, judec ca prin ceață, ochii mi se împăienjenesc și, în loc să fiu ager și să fac pattern recognition, eu mă gîndesc la codrii seculari, la doica mea și la faptul că totul e deșertăciune. Pe scurt, nu pricepea cum de nu se iau măsuri, în cele mai înalte foruri, împotriva acestui flagel.

Se înțelege că, în general, în timp ce sapi n-ai cum să asculți muzică, mai ales pentru că, dacă supraveghezi mulți muncitori sau mai multe secțiuni, tot timpul e ceva care trebuie dezbătut. În arheologie, de altfel, se vorbește și se scrie mult de tot. În plus, sunetul pe care îl produce solul la contactul cu truela, sau lovit ușor cu palma, poate fi relevant pentru interpretare, deci trebuie auzit, deși importanța lui nu prea e recunoscută oficial (spre deosebire de cea a culorii, consistenței, incluziunilor etc). În fine, nu zice nimeni ca în loc să asculți – cum le zice? – privighetorile, tu să stai obtuz cu căștile la urechi. În practică însă, mai ales odată stabilit ritmul de lucru și relația cu muncitorii, există și perioade calme în care poți și trebuie să bagi un sfert de oră de muzică în timp ce bibilești cămășuiala unui cuptor sau scrii etichete pentru mici descoperiri. Ca să nu mai zic că există duminici în care ieși să desenezi profilele, ești singur sus pe deal cu tăblița de desenator la gît și nu-ți scoți căștile din urechi decît cel mult pentru Sfînta Elena, protectoarea arheologilor. (Cît despre privighetori, sînt săpături de salvare în care un avion îți trece pe deasupra capului o dată la cinci minute. Așa că…)

Evident, nici șantierul și nici vreun alt loc unde se face treabă nu trebuie să fie vreo întîlnire de melomani absorbiți. Dar muzica la timpul potrivit are o contribuție funcțională reală. Rezum aici argumentele pe care le înaintez legislatorului. 1) Muzica este un intensificator de odihnă. Ai numai zece minute de pauză, dar dacă asculți muzică, sînt douăzeci. 2) Muzica este plăcere. Cînd ești stresat, creierul începe să zbiere: „Mie asta nu-mi place deloc, ceea ce vreau eu este plăcere!“ Dintre plăcerile oamenilor, și exceptînd diferite patologii, muzica e printre foarte puținele compatibile cu munca neîntreruptă. 3) Muzica înlocuiește stimulii divergenți din jur cu o realitate cristalizată care nu mai trebuie scanată de tine tot timpul, deci poți să te concentrezi pe desenul tău sau pe pregătirea pentru fotografie a depozitului de fundație al templului. În timpul săpăturii totuși, ziceam, trebuie să alegi cu grijă momentul cînd poți elimina acest fundal. (După ziua de lucru, pe de altă parte, cînd lucrezi la computer, scrii jurnalul, cauți analogii, completezi fișe de unitate stratigrafică, se va asculta muzică la căști în permanență, sub pedeapsa cu concedierea). 4) Muzica pe care o cunoști foarte bine îți dă iluzia controlului. Un șantier arheologic are prin definiție o componentă haotică, pe care nu o poți domestici. N-ai nici o idee ce urmează să apară din pămînt, controlul e minimal, lucrurile trebuie făcute repede, greșelile costă. Or, muzica e perfect previzibilă în desfășurarea ei. Ordine în loc de haos. 5) Frumusețea muzicii este cumulativă cu alți stimuli pozitivi, nu în competiție cu ei. Din 1-5 rezultă: muzică pe teren și la birou.

Te întorci deci din șanț triumfător, și nu numai pentru că ai descoperit ceva, dar și pentru că ai dat dovadă de o utilizare judicioasă a muzicii în procesul de producție. Restauratorul căruia îi dai, în depozit, cutiuțele cu conuri de teracotă pentru mozaicuri parietale, tipic orientale și pentru care ai o slăbiciune, pune scalpelul pe masă, își scoate căștile și zice: „Da, lasă-le acolo, mersi. Da’ cardul de memorie cu mp3-uri mi l-ai adus?“ 

Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Trecerea, Cartea Românească, 2016.

Foto: Muză acordînd o kithara, cupă greacă de sec. V î. Hr., Luvru