Cruzimea soldaților

Stagiul militar obligatoriu de dinaintea căderii comunismului avea în România destul de multe asemănări cu cel din Uniunea Sovietică. Toate țările est-europene erau membre ale aceleiași alianțe militare numite Pactul de la Varșovia, uniformele erau destul de asemănătoare cu cele sovietice (sau rusești de astăzi), gradele erau cam la fel, arma de bază a unui infanterist era peste tot PKM-ul (pistol-mitralieră Kalașnikov modernizat) și probabil că și modul de instrucție sau cursurile teoretice (de învățămînt politic – comunist – sau doctrină militară) era similare. Unele lucruri s-au păstrat pînă astăzi, armament de  tip sovietic fiind încă în uz în mai toate țările foste comuniste, dar cele mai multe asemănări cu armatele comuniste de atunci le are încă, probabil, Rusia. Aș crede că acolo s-a păstrat și destul din atmosfera specifică tuturor armatelor blocului comunist din urmă cu peste 30 de ani. Așadar, poate că ar merita să povestesc cîte ceva despre armata noastră din acele vremuri.

În anii ’80, toți cei care reușeam să luăm examenul de intrare la o facultate eram recrutați automat și trebuia să ne „satisfacem stagiul militar obligatoriu” cu termen redus, adică nouă luni. Cei care nu intrau la facultate aveau în față termene și mai lungi, care, în funcție de armă, mergeau pînă la doi ani. Foarte puțini reușeau să evite recrutarea, de obicei pe motive medicale mai mult sau mai puțin reale. Recruții ca noi, în vîrstă de 18-19 ani, erau luați de lîngă părinți, adică dintr-un loc destul de călduț de cele mai multe ori, și închiși pentru nouă luni într-o unitate militară păzită cu arme, unde niște ofițeri și subofițeri dispuneau pur și simplu de timpul și de forțele lor, așa cum știau ei. Ne așteptam să fim munciți și umiliți, conștienți că trebuia să ne descurcăm și să trecem cît mai bine prin acea perioadă. Cînd intram în acele unități și poarta se închidea în urma noastră, cred că nu-i rămînea nimănui „în piept inima rece”. Asupra noastră se pogora depresia și, cel puțin pentru o vreme, ne bîntuiau neliniști de tot felul. La 18 ani eram adeseori teribiliști, așa cum sînt adolescenții, și încă foarte aproape de vîrsta copilăriei. Se știe bine cît de cruzi pot fi copiii, nu doar în sensul de necopți. Am descoperit că în condițiile acelea puteam deveni și nemiloși. Uneori ne antrenam reciproc în a face niște rele de care înainte nu ne-am fi știut în stare.

Țin minte că odată, într-o pauză a unor munci fizice destul de grele, unul dintre noi s-a împiedicat de o pisică. Pe loc ne-am gîndit că ar fi cazul s-o „judecăm”. S-a instituit un tribunal ad-hoc și pisica a fost acuzată de nu mai știu ce drăcii. Dintre cîteva zeci de colegi bine crescuți, viitori studenți și ingineri străluciți, doar vreo doi s-au dovedit mai miloși. Și era nevoie de curaj să fii de altă părere decît majoritatea raliată în jurul celor mai răi, care țineau vehemente discursuri „avocățești” împotriva bietului animal. Inutil să mai spun care a fost verdictul (n-aș vrea să-i oripilez pe iubitorii de pisici de pe Facebook). Altă dată, cam aceeași majoritate pusă pe rele a decis că trebuie să îi radă mustața unui coleg perceput ca fiind mai ciudat. Operațiunea s-a desfășurat într-o noapte în care aproape întregul pluton din dormitor și-a pus pe cap fețe albe de pernă cu găuri pentru ochi, în vreme ce „călăul” făcuse rost de una de culoare neagră. Ceea ce putea părea o simplă joacă, odată pusă în practică, a căpătat accente cam sinistre. Ceea ce nu ne-a împiedicat s-o ducem la capăt, chiar dacă, pînă la urmă, „călăul” n-a reușit decît să-i ciuntească mustața. Cu adevărat sinistru a fost însă ceea ce s-a întîmplat vreo trei decenii mai tîrziu, cînd „ciudatul” din plutonul nostru a devenit el însuși un criminal monstruos, împușcîndu-și soția și un copil cu care locuia undeva prin Statele Unite. Sigur, asta e o poveste diferită, un caz cu totul neobișnuit și nereprezentativ.

Într-o altă împrejurare, dintr-un alai de nuntași care tocmai trecea pe ulița de lîngă unitatea noastră s-a desprins tatăl miresei pentru a ne oferi peste gard nouă, soldaților, o sticlă de vin. Nu doar că n-a primit mulțumiri, ba chiar i-a fost dat să audă niște vorbe cazone despre fiica sa. Cînd a vrut să riposteze, i s-a arătat pușca unuia dintre noi, care era de gardă. Ceea ce nouă ni se părea o glumă, grosolană, ce-i drept, era de fapt o ofensă insuportabilă adusă unui om bun. Atunci am realizat cum niște băieți normali, destul de educați și cuminți ca noi, puși la un loc în acele condiții, se puteau transforma în bestii. Cei de la termen neredus, care nu intraseră la facultate, erau și mai răi. Cînd noi, TR-iștii (cum eram numiți), am plecat în concediul de iarnă de două săptămîni, trupeții (cum erau numiți ei) au primit arme cu muniție adevărată, ca să poată face de gardă în jurul unității. Ni s-a spus că în perioada aceea au fost o serie de incidente. Unii s-au împușcat între ei (noroc că nu s-au nimerit), iar un soldat a tras un încărcător întreg spre satul din apropiere. Ulterior a declarat că a vrut să vadă cum e.

Genul acela de armată era un sistem care putea crea criminali, chiar și pe timp de pace. Sigur, aș vrea să cred că totuși ai noștri n-ar fi făcut niciodată ceea ce am văzut zilele trecute în Ucraina. Ar trebui să mai menționez ceva. Cînd, după facultate, în vara lui 1989, aceiași colegi am fost concentrați din nou timp de două săptămîni, în aceeași unitate militară, ne-am pus problema ce ne-am face dacă ar izbucni vreo revoluție (lucrurile pluteau deja în aer) și ni s-ar ordona să tragem în populația civilă. Răspunsul cuiva, aprobat de mai mulți, a fost că într-o asemenea situație ar trebui să-i împușcăm pe cei care ne-ar da asemenea ordine și să trecem de partea revoluției. Cîteva luni mai tîrziu, Revoluția chiar a izbucnit, dar atunci, cum bine știm astăzi, s-au găsit și soldați care să tragă în manifestanții neînarmați.