Crîmpei craiovean

Dacă probleme birocratice şi legi stupide te-ar fi aruncat în dimineaţa zilei de 29 aprilie în Rapidul de 5,45 cu destinaţia Craiova, ai fi avut mari şanse să descoperi oraşul doljean în lumina caldă a unei festivităţi de care habar n-ai fi avut, dar pe care, la finele aceleiaşi zile, ai fi reţinut-o cu drag, ca pe un crîmpei de amintire colorată. Ai fi coborît, la aproape trei ore de la plecarea din Bucureşti, pe peronul gării. Gara din Craiova e printre puţinele din ţară care au scăpat de marea debranşare. Renovată în proporţie de peste 90%, adică o restructurare de clădire, uşi cu senzori şi lămpi trendy care atîrnă de plafonul înalt, înăuntru totul e încă în şantier. Doar un spaţiu infim de a te mişca, de a trece cu bagajele dinspre sau înspre peron, restul ascuns privirilor de paravane şi anunţuri de genul: "pe aici nu se trece". Dacă ai nevoie de o toaletă, o doamnă controlor puternic fardată te va trimite (după un îndelung oftat, ca şi cum informaţia divulgată conţinea un grad ridicat de confidenţialitate) să ieşi din gară, să mergi pe undeva prin spatele unui bufet care se află cam la 50 de metri de staţia de autobuze pe care o găseşti cum ieşi la stînga etc. etc... adică foarte complicat. Dacă ai fi fost pe picior de plecare, ai fi zis: aştept trenul, dacă nu, te-ai fi suit într-un taxi şi ai fi oprit la prima benzinărie. Taxiurile galbene din faţa gării par mai de încredere decît cele care agaţă clienţi în faţa Gării de Nord din Bucureşti. Preţuri, imbatabile: doar 1,3 lei pe kilometru, cînd în Bucureşti nu găseşti sub 1,8. Un drum pînă în centru face cam 5 lei (iar dacă laşi 1 leu bacşiş, eşti privit cu multă simpatie). În ziua respectivă ai fi descoperit centrul Craiovei plin încă de iepuri enormi, cu coşuri enorme, cu ouă pascale cam de aceeaşi dimensiune. În Piaţa Prefecturii ai fi remarcat fără îndoială fluturi uriaşi şi fundiţe de sărbătoare, de parcă Paştele nici n-ar fi părăsit meleagurile craiovene. Dar pe lîngă toate acestea, ai mai fi remarcat un soi de agitaţie, de freamăt, un şir de oficiali, altul de preoţi şi foarte mulţi militari. Actuali şi foşti. Doi domni în etate care urmăreau de pe trotuar ce se întîmplă, vizibil emoţionaţi, s-ar fi grăbit să-ţi dea explicaţii. "Ziua Veteranului de Război" " o festivitate care se sărbătoreşte în fiecare an, în toate oraşele din ţară, o amintire a celor care au luptat pentru un ideal, pentru o patrie, pentru ai lor. Puţin înainte de ora 11 ai fi văzut cum militarii aşezaţi în faţa statuii lui Mihai Viteazu s-au mişcat, în dispozitiv compact, trei paşi mai la dreapta, unul mai în faţă. Apoi depuneri de coroane, garda de onoare, sunete de trompetă. Imnul. Discursuri. De pe o bancă, cu soarele de final de aprilie drept în cap, ai fi remarcat personajele unei piese istorice de demult: cîţiva veterani, cu baston, aproape nişte umbre în haine militare, încăpăţînîndu-se să stea în picioare lîngă tine. Alţii, care şi-au pierdut costumele de gală în lupta cu timpul, şi-au decorat reverele unor sacouri uzate, cu medalii grele. Ai fi prins în ochii lor bătrîni o sclipire şi ţi i-ai fi imaginat luptînd în tranşee, cu priviri dîrze şi glasuri puternice. Acum fantome a ceea ce au fost, în aromă nostalgică de naftalină. Printre trecătorii opriţi să urmărească parada " mame cu copii, cîţiva studenţi " miştouri, tăceri, aplauze, emoţionaţi, stînd lîngă iepuraşii uriaşi, cu coşuleţe pline de flori, fluturi şi ouă, amintindu-şi o zi a lor.