Coşmarul are totuşi un final

Pe fereastra biroului său de la Cotroceni, bărbatul privi absent, cu ochi apoşi, aleile parcului de sub geamul său. Era iarnă. Era frig. Era aproape de 11 a.m., ora locală. Era 8 decembrie 2013. Acest coşmar trebuie să aibă un sfîrşit - îşi spuse bărbatul, mîngîindu-şi bărbia. Şi firul gîndului se depănă mai departe: acu’ ori niciodată, eu pe ei sau ei pe mine, ce mama dr... Domnu’ preşedinte, mai vreţi o cafeluţă? - se auzi atunci, calmant, din camera alăturată, un glas cristalin de femeie (fosta laureată a festivalului naţional "Cîntarea României" secţiunea folclor contemporan ediţia 1987, dna Crizantema, una dintre secretare). Voi pune capăt incertitudinilor - repetă preşedintele în gînd şi rememoră discuţia pe care o avusese, dis-de-dimineaţă, cu şeful diplomaţiei. Regret că trebuie să-ţi spun - îi strigase preşedintele -, dar nu pricepi nimic! Îmi asum decizia! În faţa veştii, legenda vie Helmuth Duckadam - de ceva timp ministru de Externe, din partea PNG-ului - îşi făcuse cruce şi părăsise biroul. Adevărul e că primul bărbat în stat era în faţa unei decizii cruciale. După criza din 2009, lucrurile în ţară merseseră tot mai prost. Pe-atunci, preşedintele era om de televiziune. Afirmat ca un justiţiar pe placul maselor largi, populare, capabil să abordeze fără reticenţe orice subiecte, el sesizase deprecierea continuă a climatului social. În urma cumpenei prin care fostul şef de stat Băsescu trecuse cam pe-atunci, Partidul Democrat ajusese în pragul dezagregării; la fel şi liberalii, cu cele trei aripi foarte simpatice ale lor. PSD-ul înota prin manşeta de eroare a sondajelor. UDMR-ul se spărsese în patru partiduleţe, în esenţă foarte echilibrate: două radicale, două moderate. Pe acest fundal turbulent - ştim deja -, Alianţa Pîine şi Magiun PRM-PNG (un nume copilăresc, dar cu lipici la mase) cîştigase lejer alegerile din 2012. Campania electorală, la televiziune, fusese de pomină. Practic, de ani de zile ordinea în Parlament era stabilită în show-uri TV. Startul fusese dat în campania pentru alegerile europene din iunie 2009; ce frumoasă fusese confruntarea din emisiunea TV a lui Andrei Gheorghe, în care candidaţii - George Pruteanu (PRM), Aurelian Pavelescu (PNŢCD), Lavinia Şandru (PIN), Horia Brenciu (PNG) ş.a. - cîntaseră "God Save the King", dansaseră pe Sur le pont d’Avignon / L’on y danse / Sur le pont d’Avignon / L’on y danse tous en rond şi recitaseră "La paşa vine un arab" în varianta licenţioasă, cu bip-uri. O feerie! Preşedintele, el însuşi, fusese rodul acestui climat de largă deschidere media. Românii ajunseseră să nu mai creadă decît ceea ce vedeau la televizor. ROMÂNIA, 2013 - MINIROMAN DE FICŢIUNE (3/3) Actualul şef de stat luptase la TV, timp de ani de zile, cu ucigaşi, sinucigaşi, criminali, corupţi, fotomodele evazioniste ş.cl. În haloimăsul general, chipul său, reflectat trei seri pe săptămînă de o mică şi vioaie televiziune naţională, prinsese. Omul mai interacţionase odată cu politica: în 2000, el candidase (fără şanse) din partea partidului ApR în judeţul Mehedinţi. În schimb, în 2012 ajunsese preşedinte fluierînd - fluierînd acel cîntec atît de drag adolescenţei sale, Puştoaico, tu ai sînge de viperă. Dar acum ajunsese în momentul critic al carierei sale. Un singur gînd îl obseda: cum va rămîne el în istorie? Iliescu făcuse cinste cu un suc la minerii însetaţi veniţi în Capitală; Constantinescu trimisese vederi la NATO; Băsescu condamnase comunismul din interior. Dar eu, eu cu ce voi rămîne peste seculi? - se întreba. Pînă cînd găsise răspunsul. Recent. În acel moment, dna Crizantema aduse cafeluţa. În urma cafelei, ca o dîră de aromă cu cearcăne vinete, intră dna Monica Barucci (ex-Columbeanu), dominatoarea şefă de cabinet a primului birou al ţării. Ai legătura - spuse dna B. - pe telefonul mov, cu - hi, hi! - belgiencele tale cu figură de moules marini