Conţopism de nişă
- Domnule profesor, îmi pare rău, dar nu vă pot valida dosarul de autoevaluare. Trebuie să completaţi toate cîmpurile din tabelul Excel, altfel, v-am spus, nu se ia în considerare... - Dar sînt lucruri pe care pur şi simplu nu am cum să le ştiu. "Factorul de impact al revistei", de pildă. Am întrebat-o şi pe directoarea revistei Anthropologie et Sociétés, probabil cea mai importantă revistă francofonă de specialitate din Canada, şi nici ea nu ştia. Apoi, numărul de citări, pe autori, anul şi luna citării etc. Habar n-am. Am găsit cîteva, mai ştiu de la nişte colegi că m-au citat cu una sau alta, dar mi-ar lua mai mult timp să îi întreb decît să scriu un alt articol. Şi, oricum, ar fi o cifră cît se poate de aproximativă. - Nu am ce face - mi-a răspuns persoana însărcinată cu această operaţiune la universitatea unde lucrez. Înseamnă că nu obţineţi nici un punctaj şi asta va scădea punctajul întregii facultăţi. - Bine, dar am publicat două cărţi în această perioadă, am coordonat trei volume şi am editat un volum în străinătate - am încercat eu să mă apăr. - Acestea nu se pun. - ?! - CNCSIS-ul nu ia în considerare şi cărţile de autor. - Cum adică? - Nu ştiu, nu înţeleg, am întrebat şi eu, dar nu mi-au răspuns. Probabil că o să revină, dar deocamdată aşa stau lucrurile. Nu, aceasta nu mai este o "poveste" (vezi numărul anterior al Dilemei vechi) pe care fiecare este liber să o interpreteze cum vrea. Este relatarea seacă a unei discuţii cît se poate de reale şi expresia cît se poate de explicită a unei "nesupuneri civice": am refuzat - şi voi refuza în continuare - să completez o asemenea fişă naţională de autoevaluare, cu riscul de a fi dat afară din învăţămînt pentru lipsă de activitate calculabilă. Mai mult, este un îndemn cît se poate de public la "nesupunere civică": acceptarea orbească a unor asemenea reguli de funcţionare mi se pare o ruşine pentru întreg învăţămîntul românesc şi toţi slujitorii săi. Nu, de asemenea, nu este doar vechea boală românească a formelor fără fond. Nu este vorba atît despre înfiinţarea unor noi instituţii (necesare) în speranţa că acestea îşi vor genera, cu timpul, prin însăşi funcţionarea lor iniţial în gol, conţinuturile avute în vedere. Nu este vorba despre CNCSIS, ARACIS sau alte organisme similare ca atare. Nu, acest lucru chiar este necesar într-o perioadă de schimbări sociale atît de radicale, iar Lovinescu s-ar putea să aibă şi el partea sa de dreptate în această problemă. Schimbînd limbajul, nu este vorba nici despre "simpla" birocraţie, căci aceasta are şi partea sa bună, de raţionalizare şi standardizare a unor activităţi generale şi repetitive. Nu, este pur şi simplu un conţopism de nişă, ca să spun aşa. Şi, mai exact, este un soi de e-conţopism, aliniat adică la mijloacele tehnice actuale. Să mă explic. Intenţia de a introduce (şi impune) nişte criterii de calitate şi competitivitate generale este, în principiu, meritorie. Şi ar trebui să fie cît se poate de binevenită la noi, pentru a scoate din joc profesorii cu CV-uri academice făcute la troc cu edituri fantomă din Republica Moldova sau cu articole publicate în reviste fără cititori, ale nu ştiu cărei universităţi de buzunar. Doar că nu se întîmplă aşa. Alegerea acestor criterii se face prin sfîntul copy-paste de pe site-uri şi documentaţii disponibile şi se asamblează în funcţie de imaginaţia schimbătoare a unor colective în permanentă schimbare. Fiecare organism sau departament însărcinat, la un moment dat, cu o astfel de operaţie îşi asamblează astfel propriul kit, pe care îl vinde apoi (cu forţa) "beneficiarilor" săi universitari. Ele nu se potrivesc realităţilor sociale şi academice ale ţării şi nu se potrivesc între ele. Dar, mai ales, nici nu îşi propun măcar să se adapteze unor condiţii şi resurse existente şi să se modeleze în funcţie de nişte obiective strategice. Pe scurt, nu îşi pun problema să se integreze într-o politică de ansamblu, coerentă şi consecventă, a învăţămîntului, ci vociferează strident propriul adevăr în propria lor nişă. În timp, fiecare astfel de organism îşi vede de treaba lui, cît poate şi pînă cînd va fi înlocuit cu un altul. Rezultatul? Compromiterea a exact ceea ce s-a dorit a fi promovat: calitatea învăţămîntului. Astfel, de pildă, printr-o mistică electronică a "cîmpurilor completate", cele mai multe publicaţii acreditate sînt anuare universitare sau "Acte" diverse pe care nu le citesc decît autorii şi care permit, de regulă, exact acel gen de promovări academice frauduloase pe care aceste instituţii ar fi trebuit să le elimine definitiv de pe piaţa intelectuală a României. Reviste de specialitate care, de bine, de rău, încearcă să-şi promoveze disciplina în condiţiile prezente ale pieţei editoriale rămîn de cele mai multe ori invizibile. Şi indezirabile: de ce ar publica un tînăr în ele, dacă aceasta nu-i slujeşte la CV nici măcar la el în ţară? Cel mai bine a ieşit la acest chestionar de autoevaluare o colegă aflată (din proprie iniţiativă) în "an sabatic", undeva în Occident: nu a predat nici un curs anul trecut, nu a participat cu nimic la problemele facultăţii şi nu a trimis nici un text în ţară, dar a obţinut punctajul maxim. S-ar părea deci că, pentru instituţiile abilitate, cea mai bună soluţie pentru a asigura "calitatea învăţămîntului" în România este să plecăm cu toţii în străinătate...
