Contele de Monte Cristo la Pompei

Să publici, aproape simultan, Cei trei muschetari și Contele de Monte Cristo dovedește oarecare talent și putere de muncă. Ce nu știa Dumas era că, vreo 15 ani mai tîrziu, el urma să devină director al șantierului arheologic de la Pompei, și de-abia atunci cu adevărat interesant – cel puțin pentru rubrica noastră.

Dumas n-a trimis un CV și o scrisoare de intenție pentru a aplica la această poziție de director. Avea un prieten numit Garibaldi, căruia i-a cerut doar atît: „un permis de vînătoare în parcul Capodimonte și continuarea săpăturilor la Pompei“ (după cum povestește în Les Garibaldiens, 1861). Că erau prieteni e mult mai evident din ce zice Dumas (care undeva are chiar sîngele rece să noteze că a început să plîngă cînd l-a tutuit Garibaldi pentru prima oară), decît din puținul care ne-a rămas de la Garibaldi. Dumas s-a ocupat de memoriile revoluționarului încă înainte să-l cunoască personal și a scris diverse texte și broșuri în folosul cauzei lui. Cînd Garibaldi a început lupta pentru unificarea Italiei (cunoscută sub numele cu vibrații culinar-medicale de Risorgimento), Dumas și-a folosit banii cu care plecase în turul Mediteranei ca să-i facă rost de arme și s-a dus după el în Sicilia. Garibaldi îi citise cîteva romane și știa că poate face o treabă excelentă ca un fel de ambasador al său, ca să nu zic ministru al Propagandei. În septembrie 1860, după intrarea lui Garibaldi (cu Dumas cu tot) în Napoli și căderea Bourbonilor, amicul Dumas e numit director al șantierului Pompei și al Muzeului Național din Napoli (numit pînă atunci Museo Borbonico). Ce viziune avea Garibaldi despre Pompei nu prea e clar. Se păstrează totuși o fotografie a lui vizitînd ruinele cu tot Statul Major. Dincolo de poze și viziuni, se mai știe că a stabilit prin decret o finanțare de 5000 de scuzi pe an pentru săpături.

Calitatea de director a lui Dumas pare să fi fost, de fapt, onorifică. În orice caz, nu îi aducea un salariu. Idei însă avea – unele de cînd vizitase Pompeiul pentru prima oară, cu mai bine de douăzeci de ani înainte. Scrisese despre acest oraș că zace în mormîntul său de cenușă și lavă și strigă tot timpul „Săpați! Sînt aici!“. În palatul Chiatamone, pe care i-l repartizează Garibaldi și în care trăia mult mai spartan decît se zvonea, avea mereu planurile de la Pompei pe masă. (Într-o vreme încerca să aranjeze cu regele Vittorio Emanuele al II-lea să-i trimită o companie de geniști pentru săpături.) Planul lui Dumas era să elibereze Pompeiul, așa cum Garibaldi îi elibera pe italieni, și să pună oamenii în contact cu antichitatea. Să dea, în plus, de lucru la o sută de familii, făcînd angajări pe șantier. Ținea să reconstruiască o casă pompeiană așa cum fusese ea, cu mobilă și picturi cu tot, și să aducă spectacole cu tragedii antice în teatrul reconstruit de la Pompei. Cu banii din bilete urma să se fondeze o Școală Națională de Pictură, Sculptură și (eh!) Literatură, deschisă pentru tinerii din sudul Italiei. În general, șantierul de la Pompei trebuia să compenseze cumva chiul și vaiul social din sudul Italiei. De majoritatea acestor proiecte s-a ales, pe rînd, praful. S-a zis că Dumas se gîndea la multe, făcea puține și povestea și mai multe. Dar durata mandatului său (ca și puterea lui efectivă) este destul de neclară – între cîteva luni și cîțiva ani. Aventura s-a terminat cel tîrziu în 1863, cînd moare directorul de facto al șantierului, Spinelli, și e numit Fiorelli. Nu insist pentru că nu vreau ca articolul să sune ca un libret de operă. Se pare în orice caz că un lucru important Dumas tot a făcut în vremea aia: a catalogat colecția de artă erotică antică a muzeului, vreo 200 de obiecte și fresce de la Pompei și Herculaneum, tăinuite în Gabinetto segreto.

Poate că scriitorul care l-a pus pe abatele Faria să sape, cu unelte improvizate, un tunel de 15 m pînă în celula lui Edmond Dantès ar fi trebuit să acționeze mai concret pentru șantierul de la Pompei. Impresia mea e că nu prea avem ce să-i reproșăm totuși. Că veni vorba, abia acum vreo cinci ani s-au făcut pentru prima oară săpături arheologice pe faimoasa insulă din fața Marsiliei, în castelul d’If care nu mai aparține de Ministerul Apărării. Așa s-a găsit absida capelei de secol XVI. De partea cealaltă, pe insula Monte Cristo (italiană – aproape de Livorno) există cel puțin un altar roman pentru Iuppiter; poate să se fi făcut și acolo săpături, nu știu. Dar cele mai interesante pasaje arheologice din opera viitorului director de la Pompei nu sînt din Contele de Monte Cristo, ci din capitolele 39 și 40 din Le corricolo (1843 – impresii de călătorie prin regatul Neapolelui). Acolo Dumas, în vervă, prezintă pe rînd nu mai puțin de zece interpretări cărturărești ale celebrului mozaic cu Alexandru Macedon în luptă, din așa-zisă Casă a Faunului, și le respinge pe toate pe baza unor chichițe istorice sau arheologice. E atît de temeinic, încît respinge pînă și interpretarea corectă. Asta înseamnă să ai metodă.

Alexandre Dumas pleacă din Napoli cu amintirea unei manifestații destul de mîrșave în fața casei lui, în care s-a strigat „Afară cu străinul!“. Ar fi zis atunci, pare-se, că să ceri unei națiuni să nu fie ingrată înseamnă să ceri lupilor să fie erbivori. 

Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Chihlimbar, Polirom, 2017.