Conformism şi sărăcie
Repartizată, înainte de ’90, într-un sat moldovenesc, o profesoară din Ardeal a constatat că orarul școlii în care urma să lucreze era cu totul bizar: desen, sport, muzică – la prima oră și abia pe la unsprezece-douăsprezece – matematica, româna și alte materii grele. Motivele acestei ciudățenii avea să le înțeleagă după primele ei zile de predare: sărăcia și „tradiția“ locului; părinții își trimiteau zilnic la școală copiii nemîncați, dar băuți; o cană zdravănă de vin pe burta goală era masa lor de dimineață. Cum elevii nu se trezeau din toropeală decît spre prînz, orarul „răsturnat“ era, evident, o modalitate de conformare, de adaptare la realitate. Realitatea dă buzna peste tine, ca profesor, în fel și chip: am avut, de exemplu, pe vremea cînd am predat într-o școală de provincie, destui elevi foarte sărmani: purtau, pînă dădea zăpada, teniși foarte uzați și treninguri și cămășuțe care de mult le rămăseseră mici; în pauză, mîncau, cu un aer înțelept, mîncare de cartofi din borcane de sticlă (țin bine minte clinchetul lingurițelor care adunau ultimele resturi de sos); mulți aveau o viață de familie teribilă. Profesorii (chiar și cei buni) își fabricau în acest context imagini de sine desuet-iluministe: cum altfel să fi reacționat? Cum altfel să se fi conformat, decît perpetuînd modelele de tip „apostolul“ ori „misionarul“?
Nu știu dacă și acum puii de răzeși vin tot beți la școală sau dacă ceilalți pui de lei – de fapt, erau copii de muncitori – au treninguri mai mari sau mai călduroase. În orașele mari (în București, mai cu seamă), simțul comun vede în elevii de astăzi niște ființe marțiene cam agresive, prevăzute cu adidași care costă o jumătate de salariu, tricouri așijderi, șepci cu cozorocul la ceafă. (În imaginea asta se citește tensiunea dintre conformismul adulților și nonconformismul conformist al adolescenților.) Nimic nu e, totuși, omogen (sînt atîtea diferențe: sat-oraș-mare/mic-regiune-categorie-socio-profesională). În schimb, un lucru e sigur: sărmani, nesărmani, societatea e datoare să-i învețe „ritualurile bătrînilor“, să le transmită „acel“ set de valori unanim cunoscute… „Agenții“ desemnați să se ocupe cu transmiterea sînt profesorii, se știe. Din păcate, aceasta e singura responsabilitate clar formulată în schema interacțiunilor elevi-școală-societate. Fiindcă, deocamdată, a treia instanță – comanditarul (societatea în traziție) nu pare suficient de „treaz“ (e prea devreme!) și nu și-a formulat limpede noul set de valori (sau, atunci cînd îl invocă, în discursul public, nu prea pare să creadă în poezia cu noile valori). Elevul e ținta unor mesaje contradictorii (mass-media, de pildă, predică importanța dialogului, dar la școală dialogul lipsește; și nu numai la școală…), societatea în prefacere e confuză, apostolul – prins la mijloc.
(apărut în Dilema, nr. 228, 6 iunie 1997)
Foto: wikimedia commons
