Come 2 Romania
Un student britanic îi trimite un mesaj profesorului din Transilvania pe săpătura căruia dorește să lucreze vara asta: „Mama mea e foarte îngrijorată că voi veni în România. Vă scriu ca să vă întreb cine mă va lua de la aeroport.“
Se poate face arheologie cu multe defecte – așa se și face, invariabil –, dar nu și cu incapacitatea de a te deplasa pînă la coclaurii marcați cu X. În orice caz, e de reținut că un student poate să intre în panică la gîndul că va trebui să ajungă singur de la aeroport la o anumită destinație dintr-o țară membră a Uniunii Europene. Nu vreau să zic că totul o să meargă strună: în propria mea țară, ca să ajung azi de la șantier la cel mai apropiat oraș, a trebuit să aflu din folclor la ce oră și de unde pleacă microbuzul, care a apărut cu 30 de minute în-tîrziere la dus, dar a plecat la 18,59 în loc de 19 la întors, încît a trebuit să-l prind din urmă cu taxiul, la timp ca să intru într-un ambuteiaj de o oră. Dar să vrei să faci arheologie de teren în condițiile în care pe tine te înspăimîntă că trebuie să te prezinți prin forțe proprii la o adresă e un semn sigur de complexitate. E cam ca un chirurg care o roagă pe bunica să i bage fir în ac.
Nu știu de ce primul lucru care mi-a venit în minte cînd am auzit de mesajul tînărului erou a fost, ciudat, acesta: ce griji poți să-ți faci cînd tu ai Internet pe telefonul personal? Nici măcar în basme n-au avut resurse să-i dea amărîtului ăluia care fugea de Muma Pădurii un iPhone. Iar tu ai o superputere în buzunarul de la nădragi și totuși te întrebi cine îți va deschide portiera cînd aterizezi și cine ți-o va deschide din nou cînd ajungi la destinația finală, cu alte cuvinte, cine va face călătoria asta pentru tine. Mă grăbesc să spun că sînt departe de a fi făcut fapte de vitejie întru ale orientării în drum spre șantiere. N-am făcut decît să apreciez și mai mult felul în care arheologii occidentali – printre care femei – se duceau pe șantier în Irak sau Israel pe vremea cînd erau provincii ale Imperiului Otoman. În același timp, nu pot să nu mă gîndesc că am ajuns pe cinci-șase șantiere din Maroc și din Turcia, aproape de fiecare dată după miezul nopții și aproximativ la opt ore după ora la care credeam că o să ajung, fără să dau un telefon. (Aici exagerez un pic. L-am sunat odată pe Ian Hodder, de pe un telefon cu fise din Konya, ca să-i zic că întîrzii, și mi-a zis că bine. Am mai sunat, de pe mobilul unui vînzător de ayran, pe cineva de la Maddunassa hitită ca să-i rog să vină să mă ia, pentru că am pierdut ultimul autobuz, dar n-a răspuns nimeni.) Acum s-au eliminat pînă și taxele de roaming în UE. Poți să vorbești, dacă ai chef, tot timpul călătoriei la telefon cu un conclav de amici care-ți dau sfaturi unde să pui piciorul și informații despre unde să ți ții mîinile, asta în timp ce-ți încarci telefonul, printr-un dispozitiv special, din briza mării.
La o adică, e suficient să pui adresa în Google Maps și să mergi pe jos urmînd instrucțiunile. Un secret – mersul pe jos este un instrument de ajuns la destinație de o precizie excepțională. Am informații că a fost folosit pe scară largă încă din preistorie. De mersul pe jos se leagă și amintirea primului meu contact cu umorul britanic. Am ajuns la universitate noaptea, pentru vă venisem cu trenul, feribotul și autobuzul din Germania. La recepție (lodge) era totuși cineva care mi a spus în ce clădire urma să locuiesc. Am întrebat dacă pot ajunge pe jos pînă acolo și mi s-a răspuns, la obiect, yes, you can. Aveam o valiză, o geantă mare și chitara, și am mers așa pe jos timp de o oră pe Banbury Road. Ploua. Eram un fraier, deși nu mă desolidarizez decît parțial de această atitudine.
În România nu se vorbește așa bine engleza pe cît ne place să credem, dar nici așa puțin cît, evident, se teme studentul căruia îi datorez ideea acestui articol. Te descurci, fără să știi limba locului, cred, mai bine decît prin munții Rif sau în Șanliurfa. Unul din faptele de limbă care pe mine, la început, mă dezorienta teribil era acela că auzeam uneori oamenii zbierînd unul la altul în arabă sau în turcă, cu o furie crescîndă și, tocmai cînd credeam că acum or să scoată cuțitele, urmau rîsete și bătăi pe burtă. Presupun că nu scapi de asta nici prin autogările din România, dar e și lume educată gata să-ți înțeleagă accentul, și lume, în general, gata să te admire pentru că ești străin. Sigur, tu nu vei renunța la expresiile idiomatice care ar trebui lăsate deoparte cînd vorbești cu cineva care ți-a învățat limba la școală, și nu vei renunța nu din narcisism sau din aroganță, ci pur și simplu pentru că nu ți-ai pus niciodată problema. Chiar și așa, lumea o să te înțeleagă și o să te ajute, asta ca să nu ți zic de pe-acum că te vei căsători cu o româncă.
Mă opresc aici și profit de ocazie ca să îmi iau adio de la toți cititorii mei. Șoferul microbuzului, ca să recupereze timpul pierdut cu nesfîrșitul ambuteiaj, tocmai a început să meargă cu 140 km/h prin satele Dobrogei. Sînt singurul, de altfel, care se ține disperat de scaun ca un bush baby. Ceilalți pensionari de la CAP freacă liniștiți Facebook-ul în vreme ce microbuzul saltă ca șalupele. Noroc că nu știe mama.
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Trecerea, Cartea Românească, 2016.
Foto: wikimedia commons
