Cod roșu de nervi

Drumurile României se sufocă sub un trafic pe care cuvintele nu mai pot, de multă vreme, să-l descrie la adevăratele lui dimensiuni. Șicanările, hîrîielile, depășirile abisal de nesimțite – cînd cei mai mulți stau la rînd –, șofatul complet iresponsabil, toate astea fac parte din tabloul zilnic. Bătăile în plină stradă, pe bulevarde, la semafoare, scandalurile din trafic, pornite de la cele mai neînsemnate motive, fac parte deja din substanța brand-ului de țară. Disputa pentru un loc de parcare poate să se lase cu vînătăi, cucuie, sîngerări masive și fracturi. Dar sîntem firi ambițioase. Putem și mai mult. Mult mai mult.

Nervozitatea generală, agresivitatea, sărirea instantanee a muștarului, orice sămînță de scandal, toate fac parte din lista cu chestiuni obligatorii, dincolo de care nu concepem să trăim. Așa simțim noi că sîntem vii și că ne bucurăm de viață. Orice puști e gata să se ia la harță cu cine se nimerește prin preajma lui, după cum orice pensionar e gata oricînd să dea cuiva niște plase-n cap. Dintr-o mașină neagră, cu geamuri fumurii și cu eșapamente nichelate care vestesc muzica iadului, oricînd pot să sară niște băieți cu cîte trei cefe fiecare, gata să spargă o față dornică de senzații tari. Ai impresia că în fiecare clipă lăsată de Divinitate, oriunde-ai fi în această țară, un gigantic pumn invizibil plutește în aer, gata mereu să se abată spre figura dumitale. Ieșirea din pepeni, dorința de conflict, pumnul venit din senin, îmbrînceala, înjurătura cruntă, scuipatul în plină figură, hîrîiala fără sfîrșit, toate astea au devenit consubstanțiale cu noi, cu felul de a vedea lumea, cu chipul încruntat și gata oricînd de scandal, pe care-l arătăm lumii. Și nu ne pasă. Important e să ne răcorim. Să „nu lăsăm lucrurile așa“, să „nu picăm de proști“, să „nu fim luați de papagali“. Trebuie „să te impui“, altfel ești „călcat în picioare“. Altminteri, ne dăm cel mai blajin popor din lume, sîntem cei mai răbdători, cei mai ospitalieri, cei mai drăguți.

Traficul rutier, în România, e un cocktail exploziv, un amestec de păcură a urii, cu franjuri de cauciuc, rezultați din darea pe răzătoare a creierului fiecăruia dintre noi. Tot ce e mai urît în ființa umană se declanșează, la noi, în trafic, în felul în care înțelegem să ne parcăm mașinile, în felul în care ne raportăm la ceilalți. Conducem nu ca să ne deplasăm dintr-un punct în altul, ci ca să ne răzbunăm. Să agresăm pe cineva. Să ne răcorim. Să ne scoatem o pîrleală, ale cărei rădăcini sînt adînc înfipte în subsolurile minților noastre. N-am recunoaște nici în ruptul capului că ne simțim demnitatea călcată în picioare, zilnic, punînd cap la cap tot ce ni se-ntîmplă, indiferent de regimul politic, ca locuitori și plătitori de taxe ai acestei țări. Nerecunoscînd așa ceva, mergem să ne exersăm demnitatea în trafic. Acolo e sala de forță, de box, de lupte libere, a întregii națiuni. Acolo ne exersăm abilitățile de dialog și de relaționare.

E suficient să te uiți cu un pic de atenție la fețele turiștilor din alte țări, la temerarii care se aventurează cu mașinile pe aici, prin Grădina Maicii Domnului. Ei bine, la trecerea prin acest spațiu de legendă, fețele ăstora sînt împietrite între uluială și panică. Zici că-l văd prin geamul mașinii, în fiecare secundă, pe Dracula călărind Godzilla. Vezi mutre șocate, ochi ieșiți din orbite, guri rînjite de panică. Sînt fețele unor oameni cărora nu le vine să creadă ce văd cu ochii, după intrarea într-o țară europeană. Noi le-am zis să vină pe-aici, c-o să le placă la nebunie. După ce ies din mașini și le trec atacurile de panică, după ce le dai o pălincă bună, o slană cu ceapă, o sarma cu balmoș, un mic, ceva, își mai revin săracii, se îmbujorează și cad lați de epuizare. Ce-i drept, cînd i-am invitat pe-aici, n-am amintit nimic nici despre trafic, nici despre starea drumurilor și nici despre gunoaie. E ceva ce nu se potrivește deloc cu declarațiile noastre despre noi înșine. Le zicem tuturor că sîntem europeni sadea, că istoria ne-a siluit în fel și chip, dar că acum ne-am întors acasă, în Europa. Numai că, de circulat cu mașinile, circulăm ca la Mumbai, Kabul și Islamabad.

Iar agresivitatea asta ieșită din comun, starea asta de nervi întinși, fierea asta în care plutim, cu ochii împăienjeniți și cu pumnii încleștați, urletul claxoanelor care au luat locul glasurilor cetățenilor din această țară, toate vin din conștiința nemărturisită a faptului că sîntem complici la tragerea noastră în piept, la umilirea noastră. Pentru că știm că nu numai regimurile politice din ’89 și pînă acum sînt vinovate de ceea ce se vede în jur. Ci și noi. Cînd ne repezim orbește să depășim ca demenții, în vîrfurile virajelor, sau pe cei care stau ca proștii la rînd, așteptînd să treacă de o lucrare a drumarilor, cînd facem orice pentru a-l încurca pe cel din spate, cînd ieșim din mașină, la semafor, să-i spargem fața și să-i scoatem dinții unuia sau s-o pălmuim pe una, cînd ne batem ca chiorii pentru un loc de parcare sau cînd parcăm sfidînd chiar și civilizațiile extraterestre pe care nu le am descoperit încă, atunci cînd facem toate astea ne răzbunăm pe noi înșine, pentru complicitatea de a participa sistematic la propria noastră rătăcire și umilire. Cel mai des nu sîntem conștienți de așa ceva. Pentru că întotdeauna aruncăm pe alții tot ce simțim că vine din adîncurile fiecăruia dintre noi. Dar undeva, departe, știm că purtăm povara acestei autocondamnări la umilire. Țări cu mult mai sărace decît a noastră construiesc autostrăzi cît le țin curelele. Noi nu vrem să acceptăm că ne autosupunem unei crunte umiliri, înghesuindu-ne pe niște drumuri proaste, ca niște ființe primare, gata oricînd să se sfîșie între ele. Zicem, ca-ntotdeauna: „N ai ce să faci, domnule! Asta-i situația! Ferească Dumnezeu de mai rău! Alții n-au nici atît cît avem noi…“